Jocurile Olimpice

Pe fotoliul din sufragerie încăpeam lejer alături de frate-miu, Edi. Aşa urmăream desenele animate cu Mihaela, de la 7.20 (cred că asta era ora de difuzare), filmele pentru copii, Teleenciclopedia, filmele de la Telecinemateca, transmisiunile sportive.
Era în 1976, la Olimpiada de la Montreal. De asta îmi amintesc ca fiind prima pe care am urmărit-o, alături de frate-miu, din fotoliul aflat în sufragerie, lângă fereastră. Lea, sora noastră, nu avea decât patru ani şi bănuiesc că nu era prea interesată de sport, deşi, la un moment dat, a fost şi ea cuprinsă de acest microb, moştenit genetic.
De un an ne mutasem la etajul 4,la trei camere. Aveam un televizor sovietic, alb-negru. Temp 6 se nume. Pe lămpi, bineînţeles. Eram fascinaţi de Jocurile Olimpice. Stăteam de dimineaţă până seara şi urmăream absolut toate probele. Pe vremea aia România participa în mult mai multe probe decât acum. Şi ce sportivi aveam. Nu am prea înţeles din prima cum de a cucerit Nadia aurul olimpic cu nota 1.00, dar ne-am prins ulterior.
A urmat Olimpiada de la Moscova, din 1980. Ţin minte că o parte am urmărit-o din acelaşi fotoliu aflat în sufrageria apartamentului 17 din strada Găgeni nr. 88, din Ploieşti. O parte am urmărit-o la Piatra Arsă, unde mă aflam în cantonament cu echipa de volei a Petrolului. Acolo, la Piatra Arsă,un coleg de echipă mi-a furat radioul. Era un Sanyo micuţ, verde, ca de armată, absolut superb, adus de tata din Libia. Mi-a fost furat în ultima seară, şmechereşte, din rucsac. Tata s-a supărat şi nu m-a mai lăsat să merg la volei.
Olimpiada din 1984 s-a ţinut la Los Angeles. Deşi de ceva vreme Televiziunea Română nu mai transmitea decât ştiri şi reportaje cu şi despre Ceauşescu, precum şi filme cu tematică, am putut vedea totuşi Olimpiada. Am aflat ulterior că americanii ne-au dat gratis Olimpiada! A fost, aşa, ca o recompensă pentru faptul că n-am boicotat competiţia. Din blocul comunist, noi, Iugoslavia şi China am onorat Olimpiada de la Los Angeles. Restul delegaţiilor din Tratatul de la Varşovia, ca şi alte ţări aflate în sfera de influenţă sovietică, nu au mers. Era să uit! În 1980, la Moscova, americanii nu făcuseră deplasarea. Războiul Rece atinsese cote alarmante în acei ani 80.
Olimpiada de la Seul, din 1988, am urmărit-o la fraţii bulgari. Cam de pe la începutul anilor 80 începusem să ne uitam la ei, pentru că trepăduşii lui Ceauşescu luaseră decizia să reducă la maximum orele de program, precum şi cheltuielile.

Apoi a venit Revoluţia.
N-am mai urmărit Olimpiada alături de frate-miu. De fapt, de mult nu mai urmăream alături de el Jocurile Olimpice. Apucasem pe drumuri diferite.
Paradoxal, de când m-am apucat de jurnalism am urmărit mult mai puţin întrecerile de la Olimpiadă. Urmăreşti mai degrabă rezultatele, pentru a putea scrie apoi la ziar. Scrii de multe ori fără să vezi concursul în sine. Ăsta e adevărul. Plus că, de obicei, ai acolo trimişi speciali. Rămaşii speciali acasă bagă ca Berilă. Ţi se face şi lehamite, pentru că te ajung oboseala şi monotonia muncii, fără vreo legătură cu eforturile sportivilor.
În ultimii ani, din 1990 încoace, Jocurile Olimpice au reprezentat cam singurele ocazii de a spune: “Sunt mândru că m-am născut român”. Cel puţin în cazul meu.
De mai bine de o săptămână mănânc sport pe pâine. Ca pe vremuri! De mult nu am mai stat cu ochii pe Olimpiadă aşa cum am stat pe cea actuală, de la Londra. Am şi scris la greu, mai ales pe Online. Am îmbinat, cum se spune, utilul cu plăcutul. Din păcate, performanţele sportivilor români nu mai sunt cele din copilăria şi din adolescenţa mea.
Explicaţiile sunt multe. Te uiţi în jurul tău şi acestea vin singure. O naţiune dezbinată nu poate avea sporturi de echipă. La cât de egoişti şi de răi suntem, ar fi trebuit să luăm medalii pe bandă rulantă în sporturile individiale. Aiurea… Şi acolo ne săpăm. Singuri.
Iar presa e departe de ce a fost odată. Când în timpul Olimpiadei site-urile ziarelor de sport sunt pline tot cu gigi becali şi cu tot ceea ce face ciobanul, când fotbalul nostru cel de toate zilele pare mult mai important pentru jurnalişti decât performanţele olimicilor, e greu. Greu de tot.
Îmi e dor de Olimpiadele din copilărie, de zilele şi nopţile petrecute cu ochii lipiţi de ecranul alb-negru al bătrânului nostru televizor, aşezat, alături de frate-miu pe fotoliul din sufragerie. Îmi e dor de sportivii ăia care apăreau atât de rar în faţa microfonului. Poate şi asta m-a făcut să-i percep ca pe nişte zei, intangibili.
Acum, olimpicii români stau şi în cap doar ca să apară prin ziare sau la tv. Nici nu mai contează performanţele.
Poate peste patru ani, atunci când sper să nu mai lucrez în presă, voi avea din nou satisfacţia olimpiadelor  copilăriei, când mă uitam non-stop la televizor.