Jurnal de bord. Acropole, Karaiskakis, Piţurcă, Kamenitza

Doamne, dacă n-aş mai fuma… Urcăm spre Acropole. Sunt singurul din grup care nu gâfâie şi care nu se plânge. “Doamne, dacă n-aş mai fuma”, repet într-una în gând. Mă şi mir de condiţia mea fizică. Nu e prima oară. Şi la fotbal, când mai joc, n-am probleme. Când alerg, la fel. Şi totuşi, Doamne, dacă n-aş mai fuma…
Meteorologii greci au anunţat averse de ploaie. De când am ajuns la Atena însă, vremea ţine cu noi. Au şi grecii un Busu al lor, o piţipoancă de prezintă ştirile Meteo citind de pe prompter cuvinte scrise la un şpriţ, fără vreo legătură cu realitatea meteo.

De sus, de pe Acropole, Atena se arată în toată splendoarea ei. E grandioasă. E cel mai ciudat “ghiveci” pe care l-am văzut vreodată. Mai tare decât Istanbulul sau Beirutul. Atena are de toate. Mizerie, splendoare, sărăcie, opulenţă, dar mai ales istorie. P’asta  nu le-o ia nimeni grecilor. Şi nici muzica. E unică.
Partenonul e invadat de macarale şi schele. Grecii s-au apucat, pentru a nu ştiu câta oară, să refacă superbul monument. Parcă nici nu îţi vine să-l pozezi.
Sus, sus, acolo pe Acropole, mă întâlnesc cu fratele Cipic! Vorbisem. Tocmai ce a sosit la Atena, cu avionul. Omul ăsta n-ar merge cu maşina nici până la Ploieşti, dacă oraşul meu drag ar avea aeroport. Pur şi simplu nu îi place. “Tati, ce dracului de chinui cu maşina până la Atena? I-aţi bilet de avion şi du-te”, mi-a zis el. Eu sunt însă din alt aluat. Îmi place aventura.
Mâncăm la o tavernă, undeva la poalele celebrului Acropole. E cam de fiţe. La o masă, lângă noi, o tipă între două vârste. Singură. Dăm noroc şi îi urăm şi tipei de bine. Intrăm apoi în vorbă cu ea şi aflăm că e din Carolina de Sud. Americancă aşadar! Aude că-s ziarist, povestitor pe blog, şi se arată deosebit de încântată. “Eu sunt scriitoare”, îmi zice ea. Facem o poză împreună, la cererea mea, îi dau cartea mea de vizită, iar ea îmi promite că mă va contacta. Aştept!

Mă duc spre hotel, să las cadourile cumpărate pentru fete de la magazinul unde lucrează Adriana, cea mai frumoasă grecoaică, descoperire care-mi aparţine. Iau trenul în sens invers, tipic, după care îl sun pe Sorin Breazu. N-am mai intrat în panică, ca-n prima seară când mă pierdusem pe străzile Atenei. Într-un final ajung în cameră. Mă schimb, fac un duş, îi iau pe băieţi şi pornim spre Karaiskakis. Urmează Grecia – România. “Tati, meciul ăsta e cea mai proastă glumă a excursiei noastre”, îmi şopteşte unul dintre tovarăşii de drum. Zâmbesc. Nu sunt de acord cu el, dar îmi place că a spus exact ceea ce a gândit în acel moment.

Staţia de metrou Faliro e penultima către Pireu. Din staţie până în stadion n-ai mai mult de 50 de metri. Nu e haos. Mai sunt două ore până la meci. Grecii sunt în faţa televizoarelor, joacă Olympiacos, echipa de baschet băieţi. La centrul de presă, câţiva jurnalişti greci trăiesc la puls 200 meciul echipei lui Georgios Bartzokas. Nu aud decât “Malaka! Malaka!”. Grecii dau cu scaunele de pământ. Ies afară. Se aude galeria naţionalei României, formată din oameni cumsecade, fermieri, fani de meserie şi hoţii din Atena. În rest, stadionul e aproape gol. La casele de bilete se vând în continuare bilete. Mă uit la ceas. Mai puţin de o jumătate de oră până la joc.

Mi-am ocupat locul în tribună. E pe ultimul rând, undeva în lateral-stânga. Grecii şi-au luat cele mai bune locuri, noi am fost aruncaţi la periferie. Aşa ar trebui să le facem şi noi la Bucureşti, marţi. Lobonţ e deja transpirat. Omul care acum mulţi ani nu se spăla pe dinţi până nu mă suna să-mi spună bună dimineaţa abia îmi vorbeşte acum. Şi doar atunci când suntem faţă-n faţă. Ies grecii. Cei aproximativ 10.000 de oameni din tribună îi salută pe oamenii lui Fernando Santos. Îl caut din priviri pe Samaras, omul pe care l-am comentat în ultimii ani la Sport 1. I s-a descheiat un şiret. Se opreşte şi remediează “defecţiunea”. Să fie semn rău? “Mitroglou? Unde e Mitroglou?”, întreabă lumea din jurul meu. Toţi ştim că ăsta e pericolul numărul 1 pentru poarta noastră. Şi fetele mele pe care le-am sunat şi le-am rugat să se uite măcar la imnuri, cunosc acest amănunt. “Să vezi de ce marcaj se va bucura”, îmi şopteşte un coleg de breaslă. În ultimele săptămâni, mi-au ieşit aproape toate pronosticurile. La meciul ăsta, după aproape două săptămâni de tăcere, aseară, cu o zi înaintea meciului, le-am spus colegilor: “Tati, bate Grecia cu 3-0”. Toţi au zis că sunt nebun. Doamne ajută!

Meciul s-a încheiat de mult. N-a fost 3-0, ci 3-1. N-am jucat nimic, dar tragem speranţe pentru retur. Nu sunt curios să aud ce scuze va găsi nea Piţi. Vorbele lui vor fi pe toate canalele de televiziune. Vreau să fac o poză cu Sokratis. Băiatul ăla cu nume aproape imposibil de pronunţat, de la Borussia Dortmund. Aşa, ca să-l fac invidios pe Christian Clemens, prietenul meu. Îl abordez pe Samaras, care vorbea la telefon cu tatăl său. N-am fost deloc politicos. Grecul de la Celtic însă lasă telefonul şi acceptă să se fotografieze cu mine. Îi spun că l-am comentat. Zâmbeşte. Îl prind şi pe Mitrouglou, ăla care n-a avut parte de niciun marcaj.

Rămân alături de Daniel Conţescu în zona mixtă. Ceilalţi băieţi au plecat. Nu mai circulă nimic înspre Omonia. “Ce facem, Daniele?”, întreb. “Luăm un taxi”, vine prompt răspunsul. Doi muncitori români veniţi la meci, se oferă să ne ajute. Ne fac rost de un taxi, după care îl ameninţă pe şofer cu toate alea dacă nu ne duce întregi şi onorabil la hotel. Omul se conformează şi nu bagă “pisica” sau alt animal în aparatul de marcat. 15 euro ne-a zis, atât a făcut cursa.

Îmi pun un şpriţ. Mâine plecăm. Fumez o ţigară şi-mi fac planuri de drum. Ceilalţi dorm. Iarăşi 16 ore…

“Kalimera, Atena”! Sunt în balconul camerei. Privesc pentru ultima oară oraşul de sus.

“Tati, suntem toţi?”, întreb privind în retrovizoare. “Toţi, tati”, vine răspunsul, unul ca din partea elevilor atunci când sunt întrebaţi cine ştie ce banalitate de către învăţător. Sorin a pornit GPS-ul. Îl cinstesc cu o bere Ciuc pe indianul de la benzinăria la care am făcut plinul. Un băiat amărât.

Copiii mei se uită pe geam. Sorb Atena din priviri. Aud cum oftează. Le-a plăcut al dracului de mult Atena, chit că în prima seară îşi făcuseră o părere total greşită despre acest oraş incredibil.

Ieşim pe autostradă, pun Mercedesul pe 120 km/h şi lăsăm în urmă Atena.

În Viano se discută teme grele. E o plăcere să-i asculţi pe băieţii ăştia. Sunt atent la drum, dar şi la ei. Cenaclul din CONAIR e deschis de o dezbatere pe tema morţii şi a vieţii de apoi. La un moment dat se încing spiritele, dar disputa e rezolvată amiabil, pe bază de argumente. Se trece la iubire, la ideea de a exista, la condiţia de jurnalist, la istoria presei româneşti, se trece brusc la teme erotice, pentru ca mai apoi să fie pusă pe tapet problema stejarilor din Parcul Pionierilor din Ploieşti, măcelăriţi de nişte bulangii. La problemele mai delicate, gen “e bine să te căsătoreşti sau nu”, “se numeşte egoist cel ce a luat decizia de a nu avea copii?”, “ce înseamnă căsnicia”, sunt consultat ca un prim-ministru. Doar sunt cel mai bătrân.

Pe Valea Tembi, opresc la izvorul Agiei Paraskevi. Loc de pelerinaj pentru mulţi creştini. Am fost aici prima oară acum 15 ani, imediat după moartea mamei. Am revenit cu fetele acum patru ani şi jumătate. E superb. M-am rugat la Sfânta, mi-am cumpărat o iconiţă şi am plecat.

Timpul trece, kilometri însă nu prea. Se lasă seara şi ajungem la graniţa dintre Grecia şi Bulgaria. Am făcut deja 600 de km, adică jumătate de drum. Urmează însă Bulgaria! Acest Vietnam al Europei de Sud-Est! Îmi proptesc echipajul într-o cârciumă, unde toată lumea află cu stupoare că se poate plăti şi în euro. “Tati, nu te-am crezut. Ai dracului bulgarii ăştia. Păi du-te la Matache şi plăteşte în euro. Te ridică SRI-ul!”, glumeşte unul dintre băieţi.

Cu chiu cu vai ajungem la autostrada spre Sofia. E nouă. Pilot automat şi zburăm. Nu îmi vine să cred cum merge maşina asta. Trecem de Sofia şi oprim. Mai am câteva leva în buzunar şi investesc rapid într-o Kamenitza la 1 litru şi dulciuri pentru fetele mele. Lângă noi opreşte un microbuz de Bucureşti, dar din el se aud numai oltenisme. Am impresia că-l văd pe Piţurcă. Pe Victor Piţurcă! E în treningul naţionalei României. Jur, el e. Parcă nu e, însă. E mai bătrân ăsta. “Şefu, ăsta nu e fratele lui nea Piţi”, îl abordez pe un oltean din microbuz. “Ba da, tată. El e. E prietenul nostru. N-a vrut cu avionul. A zis că nu ne trădează”, vine răspunsul. Oltenii întind masa, scoţând din sacoşe mâncare, probabil plimbată pe ruta Craiova – Atena şi retur!

Drumul spre Ruse pare un vis urât. Pustiu şi mereu acelaşi peisaj. E un tunel nesfârşit, străjuit de aceiaşi copaci fără nume, fără viaţă, parcă. Un Opel de Dâmboviţa, pe care l-am depăşit, s-a proptit în fundul meu. Se ţine scai de stopurile mele. Mergem aşa preţ de vreo 50 de kilometri, după care îi fac semn să treacă şi el în faţă. Refuză, însă. Îi dau talpă, ca să scap de el. Nimic. La un moment dat, ceva mai la vale de Pleven, îmi sare în faţă un poliţist, care-mi face semn să opresc. Îl feresc în ultima clipă şi trag pe dreapta. Vine la mine şi-mi cere actele. Îi zic că suntem jurnalişti şi îi arăt AIPS-ul. Mă invită cu tot cu acte la maşina aflată mult în spate şi în care se mai află un miliţian. Mă dau jos, dar refuz să mă duc la maşină invocând întunericul. E sinistru. Mă şi întreb dacă sunt miliţieni adevăraţi. Într-.un final mă linişteşte şi mă prezintă colegului său. Îmi luminează faţa, apoi legitimaţia. “Televizia?”, întreabă el în şoaptă, gesticulând lent. Vroia să ştie dacă în maşină sunt şi oameni de la TV. “Tati, e televizia, e radio e jurnalistâi. E toţi”, zic. Omul se îndreaptă de spate, îmi întinde mâna şi-mi urează, cel mai probabil, drum bun. Îi bag şi eu un “duvijdăne” şi un “blăgodari” şi fug spre Viano. În maşină, băieţii făceau pariuri cu privire la soarta mea. Nimeni însă n-a avut curajul să se dea jos. “Tati, am scăpat”, le zic, şi pornim din nou la drum.

La ora 1.00 noaptea intrăm în superba noastră patrie, care ne întâmpină călduros cu gropi proaspete, beznă, câini vagabonzi şi zeci de şoferi de TIR care-şi blesteamă clipa-n care s-au decis să îmbrăţişeze această superbă meserie!

Am ajuns în Mexic, după ce am debarcat din CONAIR toţi copiii. E ora 3.00. La 6.00 mă trezesc. Mă aşteaptă fetele, ca să mergem la şcoală. Au evaluare la limba engleză. Caut un loc de parcare. Îl găsesc cu mare greutate. Viano e cea mai scumpă maşină care a parcat vreodată în Mexic. Celula mea şi încă două costă cât Viano!

Deşi sunt rupt, somnul nu vine. Mă uit la Gyor cu HCM Baia Mare. Apoi la rugby, la Franţa – Tonga. Doamne, cine a ajuns să comenteze rugby…  Adorm… Şi visez la Atena.