“Nea Floriane, cum stăm cu vremea azi?”, îl întreb pe “ştiristul” meu din Mexic. “Nu ştiu ce să zic. Să-i ia dracu’ pe ăştia de la Meteo. De trei zile zice că plouă, dar nimic… Cine ştie”, îmi răspunde nea Florian, care s-a pus pe picioare de la beţia dinainte de Paşte, atunci când a plecat după pâine şi n-a mai venit.
Stăm amândoi pe balconaşul de la capătul holului. Îi povestesc despre un reportaj văzut în dimineaţa asta pe TVR 1. Un filmuleţ de o oră despre românii din Italia. Ascultă. Devine foarte atent atunci când îi spun despre câte face Biserica Catolică pentru societăţile pe care le patronează spiritual. “Ai noştri…”, comentează scurt nea Florian între două guri de cafea.
Vorbim despre “europarlamentare”. “Dracu’ se duce la alegeri. Păi pentru ce, vecine? Ca să facă ei burta mare? Dar, o să vezi, lumea se duce. Că e proastă”, adaugă vecinul meu.
Mă retrag în celulă. Sunt puţin confuz. Am impresia uneori că noi, oamenii, nu ştim ce să facem cu libertatea. Dar, oare, asta e libertate? Încerc să mă organizez. Am avut zile când am ars gazul aiurea. La Eurosport am pauză. Aproape două săptămâni, aşa că am timp să-mi rezolv una-alta. Şi, Doamne, câte am de rezolvat.
Afară plouă. Plouă rău. Mă gândesc la fete. Privesc ceasul. E ora la care ies de la şcoală. Cum s-or descurca? Îmi e dor de ele. Aseară am ieşit prin cartier împreună. “Tati, hai la Billa. Luăm ceva şi apoi ne aşezăm pe bordură şi stăm de vorbă. Ca pe vremuri”, îmi zice Alexandra. “Tati, avem voie să vorbim doar despre ceea ce vrem noi?”, mă întreabă Larisa, în timp ce mă trage de tricou. “Avem, tati, avem voie. Culmea ar fi să vorbim despre ceea ce nu vrem”, îi răspund, iar fetele izbucnesc într-un râs incredibil. Fetele mele râd frumos. Cred că, în general, copiii râd frumos, pentru că râsul lor e sincer.
Fetele mele mi-au explicat aseară de ce au luat notă mică la testul de limba engleză. Vin cu argumente. Şi ajung din nou la concluzia că sistemul nostru de învăţământ e unul, nu depăşit, ci unul de căcat… Le duc acasă, la Sălăjan. “Stai, nu suna la interfon, hai să mai stăm cu tata un minut”, strigă Larisa la sora ei, Alexandra. Se lipesc de mine şi simt cum mă topesc.
Tot ieri, am fost la Poieni, la Dan Iordache, cel căruia îi spun Jordache, cel mai bun prieten al meu din perioada liceului. Petrolist, republican, Jordache, am mai scris despre el aici, pe blog, locuieşte împreună cu mama sa la Poieni, în Teleorman. Într-una dintre singurele localităţi “neînroşite” din judeţul lui Dragnea.
Mama sa, fostă inginer horticol, o femeie extrem de frumoasă chiar şi acum la … nu e frumos să-i dezvălui vârsta, nu ştie ce să-mi mai pună pe masă. “Ţi-aş da o ţuică, dar eşti cu maşina. Lasă că iei la pachet”, îmi zice ea. Jordache bea o bere, adusă de mine de la Capitală. E cald. Încingem un grătar şi perpelim nişte mici (amestec oaie-vită) luaţi de mine de la Bolintin, de la “Godac”.
Fac poze la bobocii de gâscă, la “coconei”, aşa cum ştiu că se numesc puii de curcă, la porcul vietnamez achiziţionat de Jordache cu o zi înainte. Mama sa mă plimbă pe “moşie”. Îmi vorbeşte despre agricultură, dar şi despre altele.
La masă, ca de obicei, povestim. Doamna Iordache scoate nişte poze vechi. Dinainte de cel de-al doilea război mondial. Familia sa a fost una dintre cele mai înstărite din zonă. Ador poveştile astea. Nu mă încântă, Doamne fereşte, pentru că majoritatea sunt fără happy-end, dar îmi plac. Sunt istorie curată.
Îmi arată o fotografie cu tatăl şi cu unchiul său, ultimul călare pe un cal. Fotografie e superbă. Pe spate, tatăl doamnei Iordache a scris, se vede atât de clar de parcă ar fi scris ieri: “Amintire. La moară la Poieni. Ilie, călare pe calul nostru, Cocoş. 19.2.943″… Mama lui Jordache îmi povesteşte cum au venit ruşii şi le-au confiscat, printre multe altele, inclusiv calul, pe Cocoş, adică. “După aproape un an, la Videle, la târg, tata l-a revăzut pe Cocoş. Calul l-a recunoscut! A fost sfătuit să plece, dacă nu vrea să moară. Şi el şi calul…”.
Plouă în Mexic. Plouă de rupe. Burlanele montate odată cu renovarea blocurilor au dispărut. Nu toate, aproape toate. Acum apa cade de la înălţime, în cascadă, parcă am fi la munte. Sunt confuz. Uneori am impresia că nu ştiu ce să fac cu libertatea mea…
Tocmai ce mi-am plătit factura de curent, pe net. Mai am să achit factura la cablu, telefonul, cu întreţinerea sunt la zi, alte câteva acareturi şi, gata, mă liniştesc.
Am băgat câteva ştiri pe auto. Pe blog, fireşte, doar acesta e locul meu de muncă acum. Ieri şi luni am cam chiliut. De mâine însă, gata, mă apuc de treabă. Azi voi trece pe la Flanco, pe la prietenul Cătălin, să testez un laptop. Bătrânul calculator dă semne de slăbiciune. Acum vreo trei luni am primit un laptop de la un cititor! Din păcate, a decedat, laptopul, rapid şi ineplicabil.
Luni, adică acum două zile, am luat prima maşină în test-drive! Auzi, primul test-drive cu www.adidobre.ro! Ce tare! Cei de la BMW, cărora le place cum povestesc experienţele mele la volanul maşinilor, mi-au dat pe mână, pentru vreo 24 de ore, un Mini Cooper Country Man absolut superb. Cu el am fost la Poieni.
Am să scriu la noapte povestea mea despre Country Man. Prima experienţă auto pe www.adidobre.ro.
Ma bucur cand vad, cum pritenia dainuie peste ani.