E trecut de miezul nopţii şi tot navighez pe internet. Fetele dorm de mult, după ce au făcut duş, au mâncat, au citit, s-au răsfăţat şi au încins o bătaie cu perne cu Andrei, băiatul celuilalt Dragoş din mica noastră gaşcă.
Am coborât să trag un tutun, dar gazda a încuiat uşa. Urât!
A mai trecut o zi în Ötztal, a treia. Au mai rămas trei! Alexandra şi Larisa au schiat azi pe gheţar, undeva la peste 3.200 de metri. Mi se pare fabulos. Mi-au arătat, încântate, pe hartă, pe unde le-au umblat picioarele! “Tati, ningea cu gheaţă! Ştii cum ne făceau obrajii când ne loveau acele acelea? Am crezut că îngheţăm! Dar a fost foarte tare!”, au fost primele impresii ale Larisei.
În drum spre casă, Alexandra a coborât pe schiuri până în Sölden! De la Giggijoch. Adică de la 2.284 de metri, la 1.350!!! Fără probleme!
A mai trecut o zi şi tot n-am schiat, deşi azi chiar am cărat schiurile şi clăparii până sus pe munte! Am făcut un gest umanitar şi am donat pentru o zi schiurle. În schimb am tras un somn straşnic pe un şezlong, pe terasa de la Giggijoch. Era soare, dar totuşi peste 2.000 de metri. M-au trezit, fără somaţie, nişte ruşi.
Am avut nevoie de cinci minute ca să mă dumiresc ce e cu mine, apoi alte zece ca să mi se dezmorţească piciorul stâng.
Azi m-au sunat la telefon oameni despre care nu mai ştiam nimic de luni sau de ani buni! Inclusiv de la Raiffeisen, acolo unde nu mai intră nimic în cont de prin noiembrie. O fătucă vroia să-mi facă o ofertă. I-am zis să mi-o trimită direct la sediul central, în Austria!
Ca un făcut, de câte ori trec graniţa, o mulţime de oameni îşi amintesc brusc de mine şi încep să mă caute la telefon. Acum chiar le răspund tuturor. E doar 0,08 euro minutul, atunci când primeşti, şi, chiar în ciuda crizei, trebuie să fii super-zgârcit să te dai lovit la un asemenea tarif. Mi-am amintit însă azi de episoadele de acum mulţi ani, când convorbirile în roaming te rupeau! De cele mai multe ori, nu îţi apărea numărul celui care te apela şi trebuia să răspunzi, pentru că, Doamne fereşte, puteai rata vreun telefon important.
Ţin minte că eram în Slovenia, prin 2001, la meciul ăla de baraj cu Hagi selecţioner. M-a omorât unul cu telefonul. Bietul om încerca doar să-şi facă meseria: vroia să mă determine să fac o asigurare de viaţă. Civilizat, l-am rugat să mă sune săptămâna următoare. Ce a înţeles el, nu ştiu, cert e că m-a bombardat în continuare. Şi în Croaţia, şi în Ungaria, pe drumul de întoarcere. La un moment dat i-am zis: “Tati, ştii ceva? Vreau să mor. Nu vreau asigurare de viaţă, pentru că m-am hotărât să mă sinucid”. Nu m-a mai sunat omul meu nici în ziua de azi.
Cea mai tare fază însă e cea păţită de colegul Daniel Conţescu în Elveţia, acum cinci ani, la EURO. Eram prin munţii Elveţiei, pe serpentine, când îl sună unul pe Conţescu să-i facă o ofertă la tratamente cosmetice! Asta după ce îl sunase cineva de la asigurări şi câteva neamuri de a căror existenţă nu mai ştia nimic de ani buni!