Îmi bubuie capul de furie. Ne târâm de ore bune pe drumurile pline de gropi, înguste şi supraaglomerate ale patriei nostre. Am lăsat în urmă autostrăzile civilizaţiei vestice şi ne-am întors printre căruţe, TIR-uri, benzi continue şi echipaje de poliţie stând la pândă pentru a-i taxa pe fraieri. Nu mai îmi simt picioarele. Nu mai am chef de nimic. Mă pun la mintea unor copii ultraplictisiţi şi discut în contradictoriu cu ei pe teme de viaţă. Simt că sunt depăşit net de isteţimea fetelor, care au suportat mult mai bine decât mine infernul dintre Nădlac şi Bucureşti. Îmi e ruşine. Îmi e ruşine de mine, de ţara în care trăiesc, de oamenii care ne conduc de 22 de ani, de neputinţa în care mă zbat, de tot. Capul meu, igienizat în decurs de şase zile în munţii Austriei, s-a umplut brusc de un fum negru şi înecăcios. Am aceeaşi stare dinaintea plecării spre Sölden. De ce dracului am mai bătut atâta drum? Aceeaşi senzaţie o am de fiecare dată când mă întorc acasă şi constat că nu s-a schimbat nimic. E adevărat, e greu să schimbi ceva în doar o săptămâna. Nu asta mă ucide însă, ci lipsa de perspectivă. “Tati, o să murim şi nu o să facem drumul de la Bucureşti la Nădlac pe autostradă”, îi spun lui Dragoş. Omul nici măcar nu îmi mai răspunde. E fiert. Strânge de volan şi cu ultimele puteri parchează în faţa porţii casei sale. După 14 ore de la plecarea din Budapesta, ajungem la destinaţie.
Fetele dispar de lângă mine. Asta mă doare cel mai tare. “Tati, gata, revino-ţi! Obişnuieşte-te cu asta. Eşti om în toată firea”, mă încurajează, de fapt mai mult dojenindu-mă, Dragoş. “Nu pot, tati”, îi răspund, privind în urma maşinii în care se află fetele mele. Am petrecut cu ele zece zile de vis. Patru pe drum, şase într-una dintre cele mai frumoase staţiuni montane din Europa. M-am întors acasă fără un euro în buzunar, nici n-am avut prea mulţi, dar a meritat.
Celălat Dragoş se oferă să mă ducă acasă, în Mexic. Mă bucur că e trecut de miezul nopţii. Ce ar zice vecinii mei dacă m-ar vedea încărcat de bagaje şi cu schiurile târându-le după mine pe scările înguste ale căminului? Cred că s-ar freca la ochi şi s-ar închina. Auzi, un schior în Mexic!
Papucii sunt în faţa uşii, la locul lor. Nu i-a furat nimeni! Sunt nişte papuci de plastic, cumpăraţi din Auchan cu doar şase lei. Globul atârnat de Crăciun la uşă, afară, e şi el la locul lui. Arunc toate bagajele în mijlocul celulei şi îmi desfac o bere. O bere austriacă. Aerisesc. Aş face un duş, dar ar dura ore bune până s-ar încălzi apa din boiler. Ies afară la o ţigară, iar în drum spre capătul holului verific contorul de curent. E în regulă. Vreo 14 kilowaţi consumaţi. I-a mâncat frigiderul.
Sunt atât de obosit şi de confuz, încât nu ştiu ce să fac. E ora două. Peste patru ore trebuie să mă trezesc, să duc fetele la şcoală. Deschid calculatorul. Îl aştept să-şi bea cafeaua. Calculatorul meu, cumpărat la mâna a doua de la prietenul Christian, se mişcă cu greutate. Îl înţeleg, însă. După aproape două săptămâni de hiberbare, vine unul şi-ţi dă trezirea. Nasol! Dau pe “youtube”. Îl caut pe Dan Puric. Găsesc o emisiune la care a fost invitat. E de prin 2009. Maestrul îmi citeşte gândurile. Mă întind în pat, dar nu pot adormi. Mă gândesc la Sölden, la nopţile acelea minunate în care îmi priveam fetele dormind liniştite, sau la zilele în care le căutam cu privirea minute în şir pe pârtiile de la Giggijoch.
A fost frumos, al dracului de frumos. Mulţumesc, Doamne!