Jurnal de călătorie. Înapoi în ghetoul numit România (V)

multe multe 371multe multe 380

Am încheiat azi noapte inepţiile pe marginea aventurii mele la finala Ligii Campionilor de la Lisabona, prima mea finală de UEFA Champions League după aproape 20 de carieră jurnalistică. O experienţă unică, venită, culmea, am mai spus însă asta, la puţin timp după ce am luat decizia de a nu mai face parte din această tagmă a jurnaliştilor sportivi. Din România.

Ca posesor al unei legitimaţii de presă internaţională, pe care mi-o plătesc o dată la doi ani din propriul buzunar, consider că am dreptul să mă consider în continuare ziarist sportiv. Unul care nu aparţine însă găştii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, o gaşcă mult prea elitistă pentru un fraier ca mine.

Unii consideră probabil exagerată bucuria mea de a vedea de la faţa locului o finală a Ligii Campionilor. Mărturisesc însă faptul că, indiferent de vârstă, bucuriile vieţii, cel puţin în cazul meu, nu ţin cont de vechimea pe această planetă a beneficiarului. Sunt pur şi simplu genul ăla de hrană spirituală care nu se digeră, rămâne, acolo, în pipotă, şi mergi cu ea în mormânt.

M-am întors de patru zile. Şi de patru zile sunt ca un drogat. Răsfoiesc presa mioritică pe net. E aceeaşi dinaintea plecării mele spre Lisabona. Aceleaşi tituri de căcat, aceleaşi comentarii analfabete, aceleaşi personaje. Acum înţeleg şi mai bine de ce am fost singurul ziarist cu paşaport românesc din tribunele stadionului “Da Luz”, o arenă la fel de frumoasă ca citatele alea din Cervantes, descoperite cu ochii împăienjeniţi pe pereţii unei camere de hotel din afara Lisabonei în singura noapte din trei în care am dormit la orizontală.

“Tati, am plecat la Lisabona în ziua în care a murit nea Johhny Cupen”, i-am zis unui bun prieten vineri seară la telefon, în timp ce mă aflam în autobuzul de Lisabona. “Ce asociere aiurea… Alta nu puteai să faci?”, îmi răspunde el. Nu ştiu de ce făcusem afirmaţia aia. Poate unde încă mă gândeam la nea Johhny, pe care l-am cunoscut şi pe care, vorba lui Andrei Crăciun, l-am considerat nemuritor în ignoranţa noastră.

Presa sportivă din România a murit cu mult înainte de ziua dispariţiei lui nea Johhny Cupen. A murit chiar înainte de a scrie eu că a murit. A murit cu câţiva ani lumină înainte să scriu aici pe blog ceea ce unii au numit pompos “Scrisoarea de adio a unui jurnalist”.

La revenirea în ţară, de fapt după primul somn straşnic tras în celula mea din Mexic, am citit editorialul lui Cătălin Tolontan, în care şeful singurului ziar de sport din România, înfiera comentariul de la TVR al meciului de la Lisabona.

Mă simţeam vizat, doar fusesem acolo! Zic, iar a scris Tolo. Iar cînd ayatolahul presei sportive din România scrie ceva de interes general, e haos în ţară. “Bă, ai văzut ce a scris Tolo?”, aud în stânga şi în dreapta. Cea mai frumoasă chestie legată de “ziaristul instituţie” cum îi zice amicul Daniel Conţescu, e însă aia cu: “Bă, a scris Tolo de tine”.

Sincer, aş prefera să scrie nea Johhny Cupen, chiar şi de dincolo.

Nea Johhny n-ar fi scris vreodată de politică sau despre orice alt subiect care n-avea legătură cu sportul. Nici el, nici Ioan Chirilă, nici măcar nea Stelică Trandafirescu, nea Titică Alexe sau nea Marius Georgescu. Pentru că dânşii erau ziarişti sportivi.

Şi, atunci, despre ce mama dracului vorbim?

M-a sunat doamna Doina, întrerupându-mă din scris. La 12.00 sunt programat la cosmetică. Îmi tai unghiile, mai pe româneşte. E una dintre plăcerile la care nu voi renunţa nici atunci când nu voi mai avea bani de AIPS, adică pentru legitimaţia aia de presă sportivă internaţională.

Apropo de AIPS. Am trecut acum o săptămână pe la APSR. Asta e Asociaţia Presei Sportive din România. Am întrebat, pentru cultura mea generală, câţi oameni mai cotizează, asta însemnând de fapt câţi oameni mai au legitimaţie de ziarişti sportivi. Am rămas mut…

Ştiu placa aia cu “dar ce face APSR-ul pentru mine?”. N-are vreo legătură, vă spun eu. E chestiune de principiu. Ador principiile!

Acesta a fost ultimul episod al “Jurnalului de călătorie. Lisabona 2014”. Recunosc, doar tangenţial are vreo legătură cu cele patru anterioare!

Voi reveni la ale mele, la ale altora, la “Jurnalul meu de ghetou”. Nu voi mai scrie însă doar despre viaţa din Mexic atunci când voi pune eticheta de “Jurnal de ghetou”. Pentru că toată România e de fapt un imens ghetou. În aceste condiţii, Mexicul meu e o Grădină a Edenului, în care mă simt privilegiat să locuiesc.

Explicaţie foto: Masa presei şi grupul de fotoreporteri – Lisabona 2014, finala UEFA Champions League

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *