Mă uit la monitorul de deasupra mea. Sunt vreo trei sau patru în fiecare vagon. Aştept ca reclama să-şi termine numărul ca să văd cu cât aleargă trenul spre Berlin.
“200 km/h”, scrie sus, acolo, pe ecran. “Ţi-aş gura ta, Adriane”, îmi zic în gând. Nana, mama lui Christian, care la Hagen m-a dădăcit până la urcarea în tren, îmi spunea că “ICE”-ul ăsta “zboară” cu “300 de km la oră”!
Am crezut că mi-a zis doar aşa, ca să mă impresioneze. Simt însă că trenul bagă cărbuni. Îmi arunc privirea spre monitor. “240”, “245”, 250″! Când dracului vor alerga trenurile în România cu 250 de km pe oră?! Poate doar dacă vor fi aruncate în aer! Doamne fereşte!
De la Hagen până la Berlin sunt 500 de km. Aşa e specificat şi pe monumentul din gara Hagen. Pe bilet scrie că nu fac mai mult de trei ore şi jumătate.
Mă uit iarăşi la monitor şi văd traseul: “Hagen – Hamm – Bielefeld – Hannover – Wolfsburg – Berlin Spandau – Berlin Hbf”.
E prima oară când merg la Berlin. Christian mi-a făcut traseul de la gara mare la “Olympiastadion”. Recitesc ce mi-a scris şi văd că “Olympiastadion” e aproape de Berlin Spandau.
Îl întreb pe conductor dacă “für Olympiastadion ist gut in Spandau”. “Ja! Ja!”, îmi răspunde naşul, dar nu înţeleg chiar tot ce-mi explică ulterior.
Privesc pe fereastra trenului şi văd Germania în toată splendoarea ei. Străbat ţara de la Est la Vest. În doar câteva ore. Cu peste “250 km/h”!
La Wolfsburg, trenul opreşte în apropierea uzinelor “VW”. Mă uit cu gura căscată la furnalele care se înalţă ireal către cer.
Caut din priviri stadionul lui VfL! Mai mult din reflex. Fireşte, nu descopăr nimic.
Mă plimb prin tren, ca să-mi mai treacă durerea de la picior, dar şi ca să văd cum călătoreşte neamţul în “ICE”.
“ICE”-ul ăsta e un fel de “Intercity”, aşa, ca să ne înţelegem! Ce face neamţul în “ICE”? Ce fac oamenii normali. Adică citesc, se joacă pe telefon, dorm, dialoghează.
Călătorii sunt anunţaţi că urmează “Berlin Spandau”. Îmi iau rucsacul şi mă întrept spre uşă.
E ora prânzului. Până diseară, la meci, am timp să îmi ridic acreditarea şi să dau şi o fugă prin Berlin.
Cobor şi întreb două cucoane cum pot ajunge la “Olympiastadion”. Ştiu, să zic aşa, în mare, dar m-am învăţat să întreb, ca să merg la sigur. Nu e nicio ruşine. Şi, oricum, oamenii te ajută.
La automatul de unde îmi achiziţionez un abonament valabil întreaga zi pe toate mijloacele de transport din Berlin îmi sar în ajutor două familii de nemţi.
Până la “Olympiastadion” am doar trei staţii. Sunt întâmpinat de câţiva fani italieni. Par la fel de derutaţi ca şi mine, dar cel puţin se au unul pe celălalt.
“Olympiastadion” nu e departe. Doar câteva sute de metri. Apropierea de stadion mă introduce în atmosfera finalei UEFA Champions League. “Ce norocos sunt”, îmi zic în gând, după care îmi reamintesc vorbele bunului prieten Sorin Breazu: “Tati, nici Cristiano Ronaldo n-a bifat două finale ale Ligii consecutiv”!
Centrul de Acreditare e undeva la capătul lumii! Trag cu greutate piciorul drept după mine. Cum naiba o să mă descurc prin Berlin? Într-un picior… La fiecare cinci minute de mers, urmează o pauză.
Ajung, în sfârşit, la Centrul de Acreditare, unde îmi spun numele, îmi e verifcată fotografia (e aia făcută acum un an la Lisabona, după două nopţi în care n-am închis un ochi!) şi, apoi, intru în posesia mult râvnitului permis de acces la marea finală dintre Barcelona şi Juventus Torino.
Merg pe “Jesse Owens Allee”! Mă opresc şi fac fotografii. La stadion, prin păduricile din jurul arenei şi pe la cele câteva terase, sunt deja fani ai celor două finaliste. Unii caută în zadar un bilet în plus.
Mă schimb de tricou şi mă îndrept spre gară, ca, până la meci, să apuc să văd Berlinul, tati! Într-un picior!