“S-Bahn”-ul cu care călătoresc spre inima Berlinului e plin. Localnicii sunt în minoritate. Vagoanele sunt ticsite de fani ai celor două finaliste.
Italienii şi catalanii îşi vorbesc, glumesc, beau împreună, se pozează, fac pronosticuri. Asta e frumuseţea unei finale de UEFA Champions League. Acesta, cred, e marele câştig al acestei competiţii, mult mai mare decât cel al competiţiei în sine.
Aici văd clar că acel cuvânt ce stă scris pe tricourile jucătorilor şi care e deja “sigla” UEFA, e vorba despre “RESPECT”, are un sens. Un sens plin de … sens!
Cobor în “Berlin Hauptbahnhof”, gara centrală din Berlin, acolo unde ar fi trebuit să cobor iniţial din “ICE”-ul meu.
“Berlin Hauptbahnhof” e ceva de domeniul fantasticului pentru unul obişnuit doar cu gările din estul Europei. Am mai văzut gări, slavă Domnului, dar “Berlin Hauptbahnhof” e, parcă, decupată din altă lume.
Îmi reamintesc de primul drum făcut “afară”. A fost la Budapesta, o spun din nou, prima capitală occidentală pe care am vizitat-o, pe vremea aceea în calitate de pseudo-bişniţar!
Priveam uluit pe peronul de la “Keleti pályaudvar” la coşurile de gunoi în interiorul cărora erau saci de plastic. Acolo, la Budapesta, am văzut pentru prima oară coşuri de gunoi cu saci. Şi nu se goleau, ci se înlocuiau, cu totul!
“Berlin Hauptbahnhof”, tati! O gară multifuncţională, dispusă pe câteva etaje şi prin care trec fel de fel de mijloace de transport pe şine! Atât de multe, de ciudate, atât de diferite, de la trenuri sofisticate până la unele foarte simple, încât nu mai înţelegi nimic.
Scot “Ghidul Berlinului”, dat de Nana, mama lui Christian. Mă uit pe hartă şi îmi aleg un prim traseu.
Am gara în spate, iar în faţă Berlinul! Berlinul, tati! Cât de mult mi-am dorit să ajung aici, să văd cu ochii mei Vest-ul şi Est-ul, să îmi închipui doar cum au reuşit nemţii să transforme o munte de moloz într-o metropolă, într-unul dintre cele mai moderne, mai frumoase şi mai civilizate oraşe din lume.
Uit de hartă şi mă las pradă instinctului şi acelui spirit de turmă, uneori atât de relaxant. Mă las luat de val!
Mă doare piciorul. Trag de el şi îi spun cu voce tare să nu facă pe nebunul că n-o să-l mai iau cu mine nicăieri! Din când în când mă opresc. Mă aşez pe iarba unde nemţi, italieni, spanioli, catalani, suedezi, africani chiar se odihnesc, beau bere, mănâncă, se distrează.
Am traversat “Spree”-ul, râul care traversează Berlinul, un fel de Dâmboviţă extraterestră. E cald. Toată lumea bea bere, face plajă. Într-un parc, printre arteziene, am văzut chiar câţiva copii în fundul gol! Şi nu erau aurolaci! Erau copii de nemţi, supravegheaţi de bunicii din dotare.
Ajung la o intersecţie de drumuri. Citesc: “Willy Brand strasse”, “Otto von Bismark alee”. Şi mai citesc faptul că până la celebra clădire a “Reichstag”-ului mai am câteva sute de metri, iar până la “Brandenburger Tor” – un kilometru.
“Reichstag”-ul îmi taie respiraţia. Cu cât mă apropi de el, fluxul sentimentelor care mă traversează e parcă acela al trenurilor din “Berlin Hauptbahnhof”. “Reichstag”-ul devine când impunător, când înfricoşător!
Câtă istorie în acest perimetru! Şi, Dumnezeule, n-am văzut încă nimic din Berlin!
Nu pot vizita clădirea în interiorul căreia a avut loc, printre multe alte evenimente, prima adunare parlamentară din țările germane.
Mi se spune că trebuie să-mi fac programare. Nici nu aş fi avut timp. “Altădată”, îmi zic.
Pornesc spre “Brandenburger Tor”. E locul pe care mi l-am imaginat că îl voi vizita încă din nopţile reci de dinainte de 1989, când stăteam cu urechea lipită de tranzistor ascultând “Europa Liberă”!
Iar acum sunt la doar câteva sute de metri de el. Doar piciorul să mă ţină!
Merg agale spre “Brandenburger Tor”, loc transformat de autorităţile de Berlin în “Champions Festival”.
E un “Turn Babel”, o nebunie! Ajung la “Poarta Brandenburg”, hai să-i zic pe româneşte, şi mă uit la ea cu … nici nu ştiu cum să zic exact. Îmi dau lacrimile, ca şi acum când scriu, şi îi mulţumesc Dumnezeului meu că m-a adus până aici. Şi într-un picior.
Le sun pe fetele mele şi le spun atât: “Tati, învăţaţi, fiţi cuminţi şi călătoriţi prin lume, plimbaţi-vă, tati, bucuraţi-vă de viaţă, că aceasta e esenţa existenţei noastre efemere pe planeta asta de care oamenii îşi bat joc şi nimeni nu îi trage la răspundere”.
“Ce faci, tati? Plângi?!”, mă întreabă Alexandra. Dau vina pe telefon! Apoi îmi revin. Le las să asculte cântecele suporterilor italieni, adăpostiţi la umbra “Porţii Brandengurg”, în partea vestică.
În “Est”, berlinezii au amenajat, chiar lângă poartă, un teren de mini-fotbal. Zăbovesc mai bine de o jumătate de oră uitându-mă la o partidă încinsă între două echipe formate exclusiv din băieţi tineri. Portarii nu au o mână. iar jucătorii de câmp nu au un picior. Se ajută de cârje. Fotbalul lor e poezie. Nu îmi pot da seama cum reuşesc să-şi ţină echilibrul, să dribleze, să şuteze la poartă, totul după reguli stricte. E uluitor.
Gata! Ajunge pentru azi. Mâine am o zi la dispoziţie să cotrobăi prin Berlin.
Traversez din nou pe sub “Brandenburger Tor”, aşa, din respect pentru istorie şi mă afund în “Est”-ul “ex-sovietic” al unuia dintre cele mai chinuite, dar unul dintre cele mai frumoase oraşe prin care am trecut în această viaţă. Şi am văzut atât de puţin.
Mă întorc la “Berlin Hauptbahnhof”, mă urc în “S-Bahn”-ul de “Olympiastadion”, alături de fanii lui Juventus şi de cei ai Barcelonei.
Mă duc să văd a doua mea finală de UEFA Champions League!
VA URMA
CITIŢI ŞI:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3