Iarăşi n-am dormit. Sau, mă rog, am dormit foarte puţin. Aşa păţesc mereu înaintea unei plecări! Cred că sunt emoţii. La dracul cu ele!
Deşi cunoaştem în linii mari de ceva vreme itinerariul şi programul turneului de minifotbal organizat de fraţii noştri jurnalişti sportivi de peste Prut, ne strângem cu greu. Ca de obicei! Aseară, m-a sunat Romeo Chiriac, fostul şef de la Mediafax. “Tati, vezi că nu mai vine Cătălin Cîrnu”, vine vestea de la capătul celălalt al firului. “Faci mişto?”, îi răspund.
Romeo îmi dă asigurări că nu are chef de glume. Deci suntem şapte oameni… “Mihai Toma zice că aduce el un băiat de la Ploieşti, dar care n-are paşaport. Îl face mâine la urgenţă”, mă “linişteşte” Romeo Chiriac…
Aşadar am rămas şapte: Romeo Chiriac, Cristi Vlad – Oache, Mihnea Marsilian Totan, Iulian Anghel, Mihai Toma, Nicolas Caliga şi subsemnatul…
Ziceam că plecăm la 6.00 dimineaţă, să ajungem la Vadul lui Vodă, lângă Chişinău, acolo unde se va disputa Cupa Europeană la minifotbal rezervată jurnaliştilor sportivi, după prânz. Să avem timp să ne odihnim, să mai socializăm.
“Până la ora 11.30 n-avem cum să plecăm. Oache trebuie să ia de la unul jambierele”, mă mai loveşte o dată la ficat Romeo! Futu-i jambierele mă-sii!
Plouă în Mexic. Opelul Vivaro, ridicat încă de ieri de la Eurolines, stă cuminte în faţa blocului. Aşteaptă să ducă naţionala jurnaliştilor sportivi din România peste Prut, dar startul întârzie. Nu din cauza ploii.
Primesc verde de la Romeo să demarez. Îl pup pe Tommy, care se uită urât la mine. De câte ori mă vede că ies din casă cu bagaje am impresia că se prinde că voi lipsi. Fetele mi-au promis însă că vor trece pe la el. Vecinii de la ultima uşă de pe palier, doi tineri drăguţi, s-au oferit să-l găzduiască pe Tommy pe toată durata excursiei. I-am refuzat politicos. Am zis să nu îmi stresez motanul cu o nouă mutare şi nici să nu îi deranjez pe oameni.
Aşadar, primul drum la Sălăjan, de unde îi voi ridica pe Totti şi pe Oache. Apoi la pod, la Mărăşeşti, unde aşteaptă Romeo şi Nicu. Apoi la Ploieşti, pentru a completa lotul cu ultimii trei convocaţi: Tomiţă, Iulică şi necunoscutul fără paşaport.
E deja 12.00. I-am luat pe băieţi. Aleg varianta DN 1 pentru a ajunge la Ploieşti. La Piaţa Aviatorilor, îmi agăţ de gât un “portofel” în care am paşaportul, buletinul şi legitimaţiile de presă. Aşa procedez de fiecare dată la drum lung. În momentul în care îmi zăreşte paşaportul, omul din dreapta mea, nu îi dăm numele, persoană importantă în cadrul lotului (!), tresare şi strigă: “Mi-am uitat paşaportul!”.
Trec peste amănunte, peste stările de spirit care ne încearcă, dar consemnez că mai pierdem încă o oră, timp în care, la Ploieşti, trei oameni au impresia că sunt victimele unei farse. Dar nu e farsă, e pe bune!
Ajungem în sfârşit la Ploieşti şi completăm lotul. Iulică Anghel calcă într-un rahat exact înainte de a urca în maşină! E de bun augur! Mai pierdem câteva minute bune, până când norocosul îşi spală încălţările. “Chiar să avem noroc la Chişinău?”, întreb cu voce tare. Măsor din priviri debutantul în naţionala jurnaliştilor. Nu arată rău. E tânăr, poate să alerge. Tomiţă mă asigură că le are şi cu mingea.
Pornim! Până la Albeşti e cât de cât bine. Drum pe două benzi, dar urmează o şosea atât de îngustă, şi, Doamne, e drumul Ploieşti – Buzău, unde nu poţi depăşi o bicicletă fără să opreşti…
Plouă, plouă de rupe. Singurii fumători din lot, eu şi Tomiţă, suferim în tăcere. Oprim însă pe la Focşani şi băgăm la foc automat câte două ţigări. Fac poze, postez pe “feisbuc”. Doar am promis că voi ţine România cu sufletul la gură!
Sunt câteva ore de când Oache, aflat în spatele meu, vorbeşte. Vorbeşte fără pauză! “Oache, n-ai obosit, tati, să-ţi trăiască băieţii ăia frumoşi?”, îl întreb. Oache nici nu mă aude.
Ajungem în apropiere de Albiţa, localitatea de frontieră prin care urmează să trecem Prutul. Ploaia s-a oprit. A luat o pauză. Ea, ploaia. Fac poze, postez! Atmosfera e bună. Glumim, ne facem planuri.
Trecem vama fără probleme. Mă simt însă aiurea că păşesc într-o ţară în care se vorbeşte limba română.
Trag aer în piept, scrutez orizontul şi zic: “Moldova, tati”!
Am vorbit deja cu Nicu Timofti şi cu Slava Pîslari. Ultimul ne va întâmpina la intrarea în Chişinău, pentru a ne conduce la Vadul lui Vodă, undeva pe malul Nistrului, în cantonamentul naţionalei de fotbal a Moldovei.
Drumul e impecabil. Am puţin teamă de radarele moldoveneşti, dar acestea au luat pauză azi. Opelul Vivaro zboară spre Chişinău. “Tati, să nu ajungem pe întuneric”, îmi zice Iulian Anghel, care a făcut drumul ăsta ultima oară în urmă cu câteva luni. Pentru restul e o premieră. Peisajele sunt superbe. Satele moldoveneşti, aflate la ceva distanţă de şosea, ne par cunoscute, deşi le vedem pentru prima oară.
Ajungem la Chişinău pe lumină. Apare şi Slava Pîslari, pe care l-am întâlnit anul trecut la Buşteni. Un om de treabă. Slava nu e jurnalist, dar îi ajută pe zairiştii sportivi de Peste Prut cu tot ce poate. Acum, face parte din comitetul de organizare al Cupei Europei la minifotbal.
Cantonamentul naţionalei Moldovei e un colţ de rai. Înainte de a ne caza, ne îmbrăţişăm cu fraţii moldoveni. “Haideţi la masă. E târziu, iar fetele de la bucătărie trebuie să plece acasă”, ne îndeamnă Nicu Timofti.
Apoi ne aşezăm la poveşti!