Gata, mâine dimineaţă plecăm spre Austria! Avem drum greu. În jur de 2.000 de km… Asta e adevărata piatră de încercare.
“Tati, hai să mergem la Auchan să luăm nişte carne tocată şi nişte piept de pui să facem chifteluţe şi pui Shanghai, ca să avem pe drum”, le zic fetelor. Îi cer permisiunea lui Cipic să gătesc la el. Omul abia a ieşit din gardă, dar e bucuros să primească la el trei călători, care se pregătesc de drum.
O sun pe Lea, sora mea, şi o întreb ce îmi mai trebuie pentru nişte chiftele adevărate. “Morcov, ceapă, puţin usturoi, ouă şi, dar să nu spui la nimeni, pentru că nu ştii cum reacţionează lumea, puţină pâine”, îmi zice ea. Cumpărăm cele necesare şi plecăm spre Pantelimon.
În câteva ore, chifteluţele se odihnesc cuminţi într-o farfurie întinsă. Puiul Shanghai nu e pui Shanghai, dar e foarte bun. Bucăţelele mici de piept de pui sunt mai degrabă nişte şniţele în miniatură. Primesc notă de trecere din partea gazdei!
Mai sunt câteva ore şi plecăm. “Mă duc să mă odihnesc câteva ore”, îmi zic. Bogdan Voina, prietenul meu, fiul lui Radu Voina, venit şi el o fugă la Cipic se oferă să mă ducă acasă. Las fetele în Sălăjan, apoi mergem în Mexic. Îl invit pe Bogdan în celula mea! Rămâne interzis, dar în acelaşi timp scapă un “Tati, te admir!” Nu ştiu de ce. “Hai pe la mine”, îmi zice Bogdan şi mă întorc acasă la 5.00 dimineaţă. Sunt mort. Peste o oră plecăm spre Austria.
Mă felicit că mi-am făcut bagajul cu două zile înainte. Chiar şi aşa, uit termosul şi slipul! Astea îmi vin acum în minte, însă sunt convins că am mai uitat câte ceva. Dragoş şi Sorina în faţă, doar e maşina lor, eu cu fetele în spate. Acesta e primul echipaj. Al doilea e format din două persoane, Dragoş, alt Dragoş, şi fiul său. A treia maşină aparţine unei familii pe care nu o cunosc, doi adulţi şi o fetiţă drăguţă, în vârstă de 15 ani.
Plecăm! E 7.00 şi intrăm pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Fac în gând traseul: Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Deva, Arad, Nădlag. Apoi Mako şi, pe autostradă, direct la Budapesta. Îmi vine să plâng doar când mă gândesc la cei 600 de km pe care urmează să-i parcurgem pe drumurile patriei…
Fetele se întind una lângă cealaltă şi adorm. Eu stau şi mă uit fix la drum. Dragoş râde. “Tati, ştii cum te cheamă?”, mă tachinează el. “Ce băiat eşti, să mor io! Să te faci praf în noaptea dinaintea plecării! Ce băiat!”, repetă el la nesfârşit. Ca de obicei, Dragoş exagerează. La mine e pur şi simplu oboseală. Nimic altceva. Nu mă doare capul, nimic din urmările mahmurelii, pentru că nu e cazul. Îmi vine însă să beau o găleată de apă!
Moţăi, încercând în acelaşi timp să fiu politicos, încropind un dialog banal cu oamenii de pe cele două scaune din faţă ale maşinii. Din când în când mai aţipesc. Sunt varză!
Ajungem pe Dealu Negru, la Deduleşti, între Piteşti şi Râmnicu Vâlcea. Locul ăsta e celebru pentru grătarele sale fermecate. Aici, pe vremuri, se mâncau cei mai buni mici din România. Îmi amintesc cum am oprit un autocar plin de ziarişti mofturoşi în drum spre Olanda, cred că era prin 1999, şi abia i-am mai dezlipit de la mese. Recordul meu pe Dealu Negru e de 9 (NOUĂ) mici!
Acum mi s-a părut trist, cenuşiu. Doar câteva grătare, vreo trei, mai sfârâiau. Iar în faţa cârciumilor nu erau mai mult de 4-5 maşini. Dragoş nici să nu audă de micii de la Deduleşti. Cică a mâncat odată şi a râgâit apoi două săptămâni! Eu rămân însă nostalgic. Îmi întorc privirea şi urmăresc firicelele de fum care se pierd printre nori.
Drumul e infernal. Îngust, pe drumul cel mai circulat din România, după DN 1 Bucureşti – Ploieşti – Braşov, nu poţi depăşi decât dacă adrenalina îţi apasă pedala de acceleraţie sau dacă eşti pur şi simplu inconştient!
Îl sun pe Marcel, prietenul meu de la Sederhad, un sat aflat în drumul dintre Arad şi Nădlac. Îmi iese în drum, îl salut şi plecăm mai departe.
Ajungem în vamă la ora 18.00, după aproape 11 ore de drum. Incredibil. “Tati, mai avem mult până la Budapesta”, mă întreabă fetele din jumătate în jumătate de oră. “Mai avem un pic” le răspund. S-au plictisit. Au dormit, s-au jucat cu nişte sticle de 0,5, de apă minerală, iar acum se ceartă pe tableta cumpărată nu de mult de doamna Anişoara. Trecem graniţa fără probleme. Ajungem la Mako şi ne urcăm pe autostradă. Ungurii au reuşit în 22 de ani ceea ce noi nu vom reuşi nici în 200 de ani. E chestie de educaţie, de genă!
Zburăm spre Budapesta. Inevitabil, greşim drumul, după ce Dragoş alege o variantă aiurea. Ne întoarcem din drum, dar pierdem mai bine de o oră. E prima oară când mi se întâmplă aşa ceva la unguri. Nici când mergeam cu harta pe genunchi, cu ani în urmă, nu greşeam drumul. Acum, cu foi printate de pe “Michelin Maps” şi cu două GPS-uri, am reuşit!
După mai bine de 14 ore de drum găsim micuţul hotel de la marginea Budapestei, unde avem rezervări. În parcarea suprapopulată, sunt numai maşini cu numere de România, iar la recepţie şi pe holuri se vorbeşte doar româneşte.
Dăm bagajul jos şi ne aşezăm la o masă improvizată într-una dintre camere. Chifteluţele mele culeg laude. Pieptul de pui a fost lăudat încă de acum câteva ore de fetele mele. Beau o ţuică şi bag fetele la culcare. Mai stau un pic, să scriu pe blog, aşa cum am promis.
Mâine la 7.00, deşteptarea! Apoi plecăm spre Solden!