Jurnal de călătorie. Lisabona 2014 (III)

Da Luz bere Da Luz fara bere

Au trecut mai bine de cinci ore de când bântui prin Centrul de Presă de la “Da Luz”. Constat cu tristeţe că sunt singurul ziarist român prezent la finala Ligii Campionilor ediţia 2014… Stau în cur pe un scaun şi îi privesc pe toţi ceilalţi, jurnalişti şi fotoreporteri, care roiesc în drumul meu. Se salută, îşi dau sfaturi, se consultă, muncesc. Mă apucă, aşa, un sentiment aiurea. De ciudă. Cred că asta e, ciudă…

Am spus de mult că presa sportivă din România a murit, iar cei mai mulţi au râs de mine. Stăm acasă şi scriem despre personaje ce n-au legătură cu fotbalul, n-au legătură cu nimic. Şi nu găsim bani să dăm o fugă la finala Ligii Campionilor, să scriem despre fotbalul adevărat. Aşa e când angajatorul nu mai are bani de deplasări, scade şi entuziasmul, mama mă-sii de entuziasm…

În schimb, trei posturi TV din România transmit meciul de la Lisabona: TVR, Dolce şi Digi. Primii nu şi-au trimis oameni. Meciul va fi comentat din studio. Ce ruşine. În schimb, pleacă cinci oameni în Brazilia, la Mondiale…

Pe cei de la Dolce nu-i zăresc. Mă “lovesc” de cei de la Digi, Andrei Niculescu şi Bogdan Socol. Primul mă salută şi se bucură sincer să mă revadă. Deşi nu suntem prieteni, Andrei s-a numărat printre cei care mi-au sărit în ajutor imediat ce am lansat SOS-ul cu privire la faptul că m-am împotmolit la Madrid în drumul meu spre Lisabona. Şi datorită lui mâine dimineaţă echipa de la Digi 24 mă va transporta înapoi, în capitala Spaniei, pe drumul învingătorilor, oricare ar fi ei. Bogdan Socol, deşi am lucrat împreună la TV Sport (actualul Sport.ro), nu debordează de entuziasm. Nu că aş fi avut această pretenţie. O fi intrat în febra partidei sau poate încă îmi poartă pică pentru comentariile mele vizavi de calitatea comentatorilor tomâni.

O domnişoară frumoasă, căreia un cameraman îi face marcaj strâns, se plimbă agale. O recunosc! E Rita, de la Sport 1 Ungaria, cea pe care o vedeam pe monitor înaintea, în pauza şi la finalul fiecărui meci din campionatul Ungariei! O abordez cu puţina maghiară de care mai dispun. Şi ea mă ştia, dar doar din auzite. Stăm câteva minute de vorbe şi ne despărţim.

Mă decid să ies afară, în stradă, să iau pulsul. La intrare dau nas în nas cu fostul antrenor al Petrolului Cosmin Contra! “Ce faci aici?”, mă întreabă el surprins de revedere. “Bine, tu?”, îi răspund. Facem o poză, schimbăm două vorbe şi ne vedem fiecare de ale noastre.

Parcă mi-a mai trecut supărarea pe el. Pe Contra l-am urât din momentul în care a permis vânzarea în iarnă a patru dintre cei mai buni fotbalişti ai Petrolului, după care şi-a luat tălpăşiţa cu destinaţia Primera Division. L-a mai recomandat apoi şi pe domnul Răzvan Lucescu…

Afară, la porţile stadionului “Da Luz” a început “haosul”! Cei mai grăbiţi sunt cei care au locuri la VIP. Şi nu sunt puţini. La ce protocol a organizat UEFA e păcat să nu ajungi mai devreme la stadion! Fete frumoase, reprezentante ale sponsorilor, îşi aşteaptă oaspeţii, pe care îi conduc apoi la diversele corturi instalate în perimetrul arenei sau direct la loje. “Gazprom”, “Heineken”, “Ford”, “MasterCard”, “UniCredit”, scrie pe pancartele ţinute cu stângăcie de frumoasele echipate corespunzător în ţinute având culorile sponsorilor.

Îmi e foame, aşa că mă îndrept spre Centrul Comercial “Colombo”, acolo unde am fost şi cu prietenul Johhny acum trei ani. Mă duc la acelaşi restaurant: “Chimarrão”. E undeva la etaj. Iau un meniu de cinci euro. În farfuria uriaşă am de toate: fasole, o bucată de coastă, orez, o pulpă de pui, chiar şi o banană la grătar! Pe asta din urmă n-am mâncat-o nici acum trei ani.

De la nivelul la care sunt privesc într-una din curţile interioare ale Mall-ului. Sponsorul “Heineken” a făcut din sticle de bere o copie a stadionului “Da Luz”. E de senzaţie.

Mă pierd printre suporterii spanioli. Nu există fani ai Realului sau ai lui Atletico. Sunt doar spanioli. Doar tricourile pe care le poartă diferă, altfel aş fi avut impresia că sunt la un meci al naţionalei lui Vicente del Bosque. Fanii celor două finaliste sunt parcă prieteni de o viaţă. N-am mai văzut o asemenea sportivitate de multă vreme. În urmă cu mai mulţi ani, când am mers pentru prima oară la Dortmund cu prietenul Christian Clemens, la un meci Borussia – Schalke, am văzut ce înseamnă un derby în lumea civilizată.

Alerg ca nebunul în jurul stadionului. Aproape la fiecare pas e o poveste. Un suporter doarme, întins pe iarba din jurul stadionului, altul cară “un pet de 5 kile” cu vin. O fată, n-are mai mult de 13-14 ani, îmbrăcată în echipamentul lui Atletico, jonglează impecabil cu o minge în aplauzele câtorva zeci de gură-cască. Doi obosiţi caută bilete la marea finală. Apare imediat un bişniţar, care, după ce le spune preţul, îi bagă pe cei doi în depresie.

La intrarea şi la ieşirea din stadion, stewarzii îmi scanează acreditarea, semn că e imposibil să faci vreo românească pe “Da Luz”!

Mă retrag spre Centrul de Presă. Nu mai e mult şi începe finala UEFA Champions League 2014! E prima din viaţa mea pe care o văd de la faţa locului!

Trec şi-mi ridic bonul cu locul, cu accesul la tona mixtă şi, surpriză, primesc şi un bon de masă, la cantina de la Centrul de Presă. Tocmai ce am mâncat, contra sumei de cinci euro, aşa că mă rezum la o supă şi la ce a mai vrut să-mi pună omul ăla în farfurie la felul doi. “Decât să-mi pară rău, mai bine să-mi fie rău”, îmi zic!

Vuietul tribunei răzbate până la “minus doi”, acolo unde se află Centrul de Presă. Mă decid, în sfârşit, să intru în arenă. Îmi caut locul. Îl găsesc cu greu şi doar după intervenţia unui steward. E undeva sus, sus de tot, acolo unde se avântă vulturii! La şase-şapte locuri mai sus de masa presei, care e arhiplină. La finala Campionatului European de fotbal din 2008, la Viena. cred că am stat mai sus.

Se vede însă impecabil. În stânga am galeria lui Atletico, în dreapta pe cea a Realului. Am impresia că “albii” sunt mai numeroşi. În schimb, suporterii lui Atletico sunt mai gălăgioşi.

Lângă mine sunt trei jurnalişti din Mexic!!! Din Mexicul ăla adevărat. Vreau să le povestesc despre Mexicul meu, dar nu sunt sigur că ar înţelege ceva.

Echipele intră pe teren. Mă cuprind emoţiile. Diego Costa e titular! Ce minuni face şi Marijana asta! Nu cred însă că va rezista.

Spectacolul dinaintea finalei e o adevărată pierdere de timp şi, probabil, de bani. Celebra Malitza e chemată să cânte imnul Champions League. Mă mir, pentru că, fie vorba între noi, la imnul ăsta nu prea ai ce cânta. Mă rog!

Începe meciul, iar în minutul doi cad pradă emoţiilor! Să-mi fie ruşine!

VA URMA!

One thought on “Jurnal de călătorie. Lisabona 2014 (III)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *