Hazardul a făcut ca drumul meu spre Lisabona să treacă prin Madrid, oraşul celor două finaliste ale UEFA Champions League! A fost incredibil!
Şi cât l-am bombănit pe prietenul Emil Grădinescu, omul care mi-a dat practic ideea de a lua un avion până la Madrid, având în vedere timpul scurt avut la dispoziţie de la primirea acreditării şi până la ora marelui meci dintre Real şi Atletico.
În momentul în care am făcut rezervarea la avionul de Madrid, mintea mea scurtcircuitată de emoţie n-a realizat că finala de la Lisabona se va disputa între două echipe din capitala Spaniei. Şi, uite aşa, am rămas blocat în Madrid! Toate trenurile erau ocupate! Iar rezervarea unui bilet de autobuz pe ruta Madrid – Lisabona şi retur a fost practic imposibilă din ţară.
SOS-ul meu, lansat pe “feisbuc,” a fost recepţionat mai rapid decât cel lansat de amărâtul ăla de “Titanic” acum mai bine de o sută de ani. Am şi scris la vremea respectivă de faptul că am rămas impresionat de solidaritatea de care oamenii pe care nu îi cunoşteam sau cei pe care îi consideram de mult pierduţi, mi-au sărit în ajutor. M-am simţit atunci ca în ziua în care a scris marele Tolontan de mine!
Mai fusesem în Madrid o dată, acum vreo şapte ani, dacă nu greşesc. Dar n-am ieşit din aeroport. Mi-am continuat drumul la Sevilla, la un meci al Stelei în Liga Campionilor.
De data asta am călătorit cu avionul navetiştilor! Cu Wizz Air! Două sute de euro biletul dus-întors! Pomană, având în vedere că l-am achiziţionat cu doar şapte zile înaintea plecării.
Drumul însuşi a fost o aventură. O aventură printre poveştile nescrise ale românilor care au ales să muncească în străinătate, sătui de promisiunile guvernaţilor care şi-au bătut joc de ţara asta în ultimii 24 de ani.
Oameni care îşi numărau ultimul bănuţ şi care, pe durata zborului, îşi făceau planuri de viitor.
“Nu mai vreau să aud de România. Sincer. Muream de foame în ţară. În Spania am reuşit să-mi aduc şi nevasta. Ea e (şi îmi arată dama din dreapta sa). Copiii sunt şi ei acolo. Muncesc. Venim în ţară rar şi doar atunci când e neapărat nevoie”, îmi zice omul de lângă mine. E şofer pe o maşină de butelii. Sunt butelii şi în Spania, nu doar în Mexic.
Cunoaşte Madridul ca pe oraşul său natal, care nu e Bucureştiul. Îmi confirmă traseul până la “Mendez Alvaro”, la autogara de unde urmează să-mi continui drumul la Lisabona, traseu întocmit de Ciprian. Ciprian Bălţoiu, angajat la Digi 24, e omul care, deşi nu mă cunoştea decât din auzite, mi-a cumpărat din banii lui biletul de Lisabona şi mi-a propus să mă aducă întreg de la Lisabona la Madrid, după finală, cu maşina sa.
“Din Terminalul 1, mergi în Terminalul 2, de unde iei Metroul spre …”, scria Ciprian în ultimul său mail. Drumul din Terminalul 1 în Terminalul 2 al Aeroportului din Madrid îl fac alături de o femeie din Bistriţa. “Eu şi soţul meu suntem aici de câţiva ani. Eu sunt menajeră, iar soţul lucrează la o fermă. Tot acolo locuim, la fermă. E bine. Avem şi o fetiţă. În ţară am făcut o grămadă de lucruri de când muncim în Spania. Ştiţi, noi suntem penticostali. Noi nu fumăm, nu bem, aşa că punem ceva bani de o parte”, îmi zice femeia, care a venit în ţară pentru a da nişte examene. “Vreau să termin facultatea”, îmi explică ea.
Sunt destui însă în avionul de Madrid care se poartă ca în România. Chiar şi după ce ajung la destinaţie. Gălăgioşi, nesimţiţi în tot ceea ce fac, sunt români…
“Nu vă uitaţi la ei. Suntem aproape un milion de români în Spania. E normal să avem printre noi şi uscături”, îmi spune un maistru în construcţii, care mărturiseşte că “s-a cam nasolit şi pe aici, pe la noi, prin Spania”. Ce frumos! Auzi, “la noi, în Spania”!
La întoarcere a fost şi mai şi! Duminică seară, după câteva ore petrecute în Madrid, am ajuns destul de devreme la Aeroportul din Madrid. Cum aveam “cechinul” făcut, am ajuns rapid în vamă, convins că voi găsi un loc de fumat în “no mans land”. Aiurea! “Pe Barajas nu se fumează”, îmi zice un angajat al aeroportului… Nasol…
Mă plimb prin “frişop”urile ticsite de românii care îşi dau cu parfumuri şi apoi fug fără să cumpere. Mai cumpăr un ziar, mici atenţii pentru fete şi un pahar mic, un “şat”, pentru Cipic. Face colecţie.
Decid să nu stau la coada deja formată la poarta 24, de unde se îmbarcă pasagerii zborului “Wizz Air” numărul … Nu îl mai ţin minte. Mă retrag pe un scaun. Nu pleacă avionul fără mine. Am grijă să n-adorm.
O familie de ţigani, care făcuse tămbălău ceva mai devreme încercând să-i prostească pe angajaţii de la Wizz că imensele lor bagaje sunt de fapt bagaje de mână, comenta acum, răsuflând uşurată, cele petrecute. Ca să nu plătească pentru bagaje, ce făcuseră ţiganii?! Au pus totul în sacoşe de rafie, erau probabil pregătiţi, pe care le cărau acum prin aeroport. Ăl bătrân, bulibaşa, a descoperit în mulţimea de la coadă un artist cunoscut! Cunoscut de el. O pune pe nepoată să-l tragă în poză, cu tableta din dotarea familie, alături de artist.
Profitând că au copii în grup, şi încă mulţi, ţiganii se bagă în faţă. Gălăgie, certuri, ţipete, şuturi în cur printre puradeii care se certau pe durata de viaţă a bateriilor tabletei, într-un cuvânt haos.
Mulţimea de românii care revenea, pentru diferite perioade, în ţară se scurge uşor pe culoarul care duce la aeronavă.
Rămân doar eu cu două femei. Şi un copil. Un băieţel de vreo şase ani. Una dintre femei le spune fetelor de la îmbarcare, în spaniolă, fireşte: “Domnişoară, avem o problemă. Copilul ăsta nu e al nostru! Ni l-a lăsat mama lui în grijă. A plecat acum o jumătate de oră la toaletă şi n-a mai venit! Ce facem cu el?”.
Cei prezenţi rămân mască, pironiţi în acelaşi timp şi de privirea angelică a micuţului blond. Ăsta micul era singurul om relaxat! Probabil, mă-sa îi mai făcuse figura. Este chemată poliţia. Eu şi cele două femei suntem invitaţi să urcăm în avion pentru că “e deja în întârziere”. Plec, uitându-mă cu inima strânsă spre copil.
Dar, ca într-un film prost, apare, în sfârşit mama! O panaramă. Fusese la fumat şi se rătăcise. O abordez abrupt, întrerupând avaşanşele de reproşuri venite din toate părţile în capul femeii: “Doamnă, nu vă supăraţi”. Moment în care se face linişte. “Doamnă, unde aţi fumat, că eu am căutat mai bine de o oră un loc unde să trag civilizat o ţigară? Şi n-am găsit”. Femeia se uită la mine şi spune cu o voce stinsă: “La veceu”. Îmi revine brusc în minte sloganul ăla care suna cam aşa: “dacă vrei cu adevărat, poţi”! Românul e descurcăreţ.
Urcăm în avion. Ăla mic, pe care îl cheamă Daniel, e ca argintul viu! Are loc în spatele meu. Pune mii de întrebări. E de o inteligenţă rară. Mă-sa nu-l bagă însă în seamă. Îşi pune centura şi închide ochii. În câteva minute sforăie deja… Micuţul rămâne pe mâna însoţitoarelor de bord şi pe cele ale oamenilor din jur. Vecina mea îmi şopteşte: “Părinţii sunt despărţiţi. Ea a venit în Spania că voia tac-su să-l vadă pe ăsta mic”.
Mă uit lung la Daniel şi îmi pun aceeaşi întrebare pe care mi-o pun ori de câte ori văd astfel de scene. “Cum naiba le dă Dumnezeu copii tuturor demenţilor?”. Niciodată n-am găsit răspuns. Vreau s-o întreb pe mamă, nu, nu de fumat, vreau s-o întreb dacă ştie cât de norocoasă e, cât de darnic a fost Ăl Bătrân cu ea. Mi se pune însă un nod în gât (ca şi acum! Doamne ce prost sunt!) şi mă gândesc la fetele mele.
În faţa mea stau doi ţigani. Tineri. Unul dintre ei îi spune stewardesei încă înainte de decolarea avionului: “Domnişoară, vreau puţină apă. Mă doare capul şi trebuie să iau o pastilă”. “Avem apă, dar doar pe bani”, vine răspunsul. “Daţi-mi acum şi vă dau banii după ce decolăm”, insistă tânărul chinuit de migrenă. Primeşte o sticlă de “juma”, care la “Wizz” costă doi euro.
Fireşte că omul meu a uitat să plătească apa, iar la coborâre bătea cuba cu amicul său pentru ţeapa dată…
Înainte de asta, omul cu migrena s-a băgat în discuţia demarată de mine cu pasagera din stânga mea. “Auzi, fată, poţi să vorbeşti mai puţin. De când am plecat din Madrid vorbeşti întruna. Mă doare capul. M-ai omorât”, zice el. În astfel de situaţii, mai ales că intervine elementul surpriză, nu prea ştii, sincer, cum să reacţionezi.
Eu, pacifist din fire şi, pe deasupra, rupt de oboseală, decid să nu ripostez. Îi fac semn domnişoarei că e mai bine să întrerupem discuţia, una de altfel interesantă, despre cafea. Am uitat să spun, colega mea de scaun lucrează la o firmă de capsulat cafeaua şi e îndrăgostită de meseria care îi aduce, după propriile declaraţii, 1.600 de euro lunar. Binişor, zic!
Am călătorit de la Madrid la Lisabona alături de fanii Realului şi cei ai lui Atletico într-un autobuz al companiei ALSA. Impecabil! Un Mercedes cu WI-FI, cu toate alea, dar, din păcate, până la urmă, un autobuz. Şi de noapte. Dar n-am vrut să abordez problema asta tehnică!
Am rămas impresionat de civilizaţia companionilor mei. Preţ de vreo zece minute, până s-a cărat alături de tovarăşii săi în spatele autobuzului (au prins bilete în ultimul moment), am stat de vorbă cu un tânăr extrem de simpatic şi de respectuos. M-a dezamăgit însă. Nu auzise de Petrolul. Mă întrebase cu cine ţin la finala asta. S-a referit probabil la Real şi la Atletico, dar m-am făcut că n-am înţeles şi am zis simplu: “Petrolul Ploieşti”.
A făcut ochii mari. “Petrolul?”, a spus el.
Apoi i-am zis că am primit mesaj de la un prieten cum că Steaua tocmai ce a pierdut finala Cupei României. “Steaua?”, a ridicat el din umeri. “Bă, eşti nebun?”, i-am zis pe româneşte. “N-ai auzit de Steaua? Cupa campionilor în 1986!”. Mai avea să mă întrebe care 1986! “Amice, eşti un idiot. Dar eşti simpatic”, am mai adăugat.
În rest, printre tovarăşii mei de drum, oameni de diferite vârste, perechi sau în grupuri mai mari de doi, toţi îmbarcaţi cu destinaţia Finala UEFA Champions League. Pe drum, ori de câte ori opream, întâlneam alte şi alte autocare, ticsite cu fani ai celor două finaliste călătorind împreună. Fac un exerciţiu de imaginaţie şi mă gândesc cum ar fi la noi, la români. Nu pot duce gândul prea departe.
Civilizaţia asta aveam să o văd şi la Lisabona, înainte şi după finală, în metrou, pe străzi, în cârciumi, în trenul ăla care m-a scos în miez de noapte din Lisabona pentru a prinde patru pre de somn într-un superb hotel de cinci stele cu citate din Miguel de Cervantes pe pereţii din camere.
Mă întreaba Sorin Breazu, prietenul meu, la revenirea în patrie, cum aş putea descrie, în doar câteva cuvinte, experienţa mea la finala Ligii Campionilor ediţia 2014. Şi i-am răspuns: “Tati, ca pe primul meu joint, fumat cu mulţi ani în urmă într-o ţară din Vest în care am intrat cu viză”.
VA URMA! Nu s-a sfârşit serialul meu!