Jurnal de călătorie. Români, trecem Prutul! (II)

Cunoştinţele mele despre Moldova de peste Prut se rezumau, înainte de 1989, la povestirile pe care le auzeam în casă. La şcoală învăţam altceva despre aşa zisa RSS Moldova.

Eram confuz, într-o vreme în care istoria era siluită. Nu înţelegeam de ce un popor care vorbeşte aceeaşi limbă cu a noastră e considerat unul străin. Nu înţelegeam de ce li se spunea moldovenilor “ruşi”…

“Am fost la ruşi”, spunea câte un vecin, care încerca să-şi vândă căciulile şi caviarul aduse de peste Prut. “Unde ai fost?”, îl întrebam. “La Chişinău”, venea răspunsul.

După 1989, primii studenţi de peste Prut poposeau în căminele Institutului Agronomic Nicolae Bălcescu. Şi ei vindeau căciuli şi caviar, dar nu erau ruşi. Alături de ei am învăţat o nouă istorie.

Am trecut pentru prima oară Prutul în 2005, parcă. Eram la “Sport Total”, un cotidian de sport care s-a vrut o alternativă la cancanul care încălecase încă de pe atunci presa sportivă.

Mi-a venit ideea să plec la Chişinău, să fac un material despre un jucător puţin mediatizat la acea vreme, dar care juca deja în naţionala României, pe nume Răzvan Cociş.

Cociş locuia la Chişinău, dar juca în Transnistria, la Şerif Tiraspol. Alături de el, la Şerif, echipă înscrisă totuşi în campionatul Moldovei, mai evoluau alţi trei români: Huţanu, Florescu şi Cristi Ionescu. Pe primii doi îi ştiam de la lotul de tineret.

Un “sifon” din redacţie a dezvăluit planurile mele concurenţei, astfel încât, în seara în care mă urcam în trenul de Chişinău, unul pe care încă mai scria CCCP, o echipă a Gezetei Sporturilor demara spre capitala Moldovei.

Mă împăcasem încă cu gândul. Aşa a fost mereu în presa sportivă din România.

Am avut ceva emoţii când am trecut graniţa dintre România şi “Republica” Moldova. Vagonul în care mă aflam a fost luat pe sus de nişte scripeţi uriaşi, ca în autoservice-uri. Se schimbau osiile! Auzisem de asta. Stăteam, aşa, în uşa vagonului, când, un acar a strigat la mine ceva în limba rusă.

Văzând că nu înţeleg mi s-a adresat în limba română: “N-aveţi voie să staţi acolo”. I-am zis că n-am văzut aşa ceva şi că de aceea stau ca prostul şi privesc. A râs. A făcut un gest a lehamite şi a plecat.

La Chişinău, la Catedrala din centrul oraşului, am găsit iconiţe cu “Sfânta Larisa” şi cu “Sfânta Alexandra”, al doilea nume purtat de fetele mele. De atunci le ţin în portofel!

Ţin minte că îmi rupsesem gâtul uitându-mă după moldovence. Chiar gândeam atunci: “La atâţia ani de la Revoluţie, încă mai sunt fete frumoase în Moldova”!

Peste câteva ore plec spre Chişinău. De fapt, mă întorc la Chişinău. Nu mă mai duc însă în necunoscut, ca acum aproape zece ani. Acum mă aşteaptă nişte băieţi extraordinari, pe care i-am cunoscut în ultimii ani. Sunt jurnalişti sportivi peste Prut.

Turneul de mini-fotbal la care ne-au invitat trece, după părerea mea, în secundar. Mult mai important e dialogul. Aşa gândesc eu.

Din păcate, nu putem pleca dis de dimineaţă, aşa cum convenisem. Vom pleca din Bucureşti spre Chişinău în jurul prânzului. Că aşa e românul, neserios.

Explicaţie foto: Anul trecut la Buşteni, alături de Miss Turism Moldova 2013 şi de o fostă Miss Moldova!