Patru “mexicani”, vecini de-ai mei, stau îngrămădiţi într-un Matiz şi ascultă manele. Muzica dată la maximum face ca tablele maşinii să vibreze nebuneşte. S-a dus vremea când băieţii stăteau printre maşini cu sticlele de bere lângă ei, iar muzica inunda Mexicul până târziu în noapte, ca un tsunami. Stau la capătul holului şi trag dintr-o ţigară. Marcajele terenului de fotbal-tenis dintre blocuri pe care se consumă atâtea pasiuni vara încă e vizibil. Altădată, la ora asta, meciurile erau în toi.
Abia am ajuns acasă. Am fost “cap limpede” la ziar. Iar am descoperit virgule între subiect şi predicat. Chiar la unele dintre vedetele ziarului. Oboseala, bate-o vina.
Urăsc serile târzii în care mă retrag la depou. N-ai de unde să iei o pâine, o apă. Aşa că te rezumi să râcâi frigiderul în speranţa că vei găsi ceva. Apoi te mulţumeşti cu un pahar de ceva. Ăsta nu lipseşte niciodată din meniu. Nu se strică. În cel mai rău caz, se încălzeşte. Doar v-am spus, e cald în Mexic.
Mi-am pus colinde, aşa cum fac mereu în perioada asta. Ascult diverşi interpreţi, apoi tot la Fane Hruşcă mă întorc. E cel mai tare. Sau poate e chestie de obişnuinţă.
Mâine, adică azi, o iau de la capăt. Sunt de serviciu pe online. Ce porcărie. Trebuie să fiu la 8.00 la redacţie. Ce porcărie…
Larisa n-a fost nici azi la şcoală. Pentru a doua oară săptămâna asta. Cred că e oboseală. Nimic altceva. Aseară am luat fetele cu mine la Biblioteca Naţională, la o conferinţă de presă. Un tip, Lucian Ionescu se numeşte, a mers într-un caiac de la Giurgiu la Veneţia, pe Dunăre, apoi pe mări, şi a ţinut să-şi povestească incredibila aventură. Din păcate, omul, destul de modest, n-are talent de povestitor. Larisa a dormit toată conferinţa de presă. În schimb, Alexandra a urmărit atentă tot ce s-a discutat, a comentat în şoaptă imaginile de pe traseu, i-a desenat pe cei de la “prezidiu”, iar, în final, a concluzionat: “Tati, a fost interesant”. Pentru că întâlnirea s-a prelungit, iar Larisa avea febră, ne-am tirat înainte ca discuţiile să se sfârşească. Fetele lui tata au avut satisfacţia de a-l cunoaşte pe marele Ivan Patzaichin, care a participat la întâlnire. S-au prezentat frumos şi s-au uitat în ochii marelui campion, aşa cum le-am învăţat. “Tati, când vorbiţi cu cineva, uitaţi-vă în ochii lui. E şi o dovadă de respect şi, în acelaşi timp, arăţi că eşti stăpân pe tine”, le-am zis mereu. Şi, de data asta, m-au ascultat.
Nu mai au răbdare să-l aştepte pe Moş Crăciun. Alexandra m-a ameninţat azi că vine în absenţa mea în Mexic să vadă dacă Moşul le-a adus telefoanele mult dorite. Are cheie de la celula din Mexic. Am rugat-o să mai aştepte puţin.
Diseară mergem la Cipic să facem bradul. Cipic pleacă în concediu şi vrea să lase bradul împodobit. Revine după Revelion. În tot timpul ăsta, în Pantelimon va locui nea Imi Ienei, omul acela care a luat Cupa Campionilor cu caporalii în 1986. Acesta a fost şi motivul pentru care nu m-am supărat că nu mă mai pot muta pe durata sărbătorilor în Pantelimon, deşi Cipic îmi promisese că voi sta acolo. “Tati, vine nea Imi”, mi-a zis Cipic. Şi l-am înţeles, mai ales că şi eu ţin foarte mult la nea Imi.
Am vrut să plec de Crăciun, undeva în Ardeal. Cineva îmi vânduse un pont. Am sunat, le-am spus “componenţa grupului”, adică eu şi fetele, iar, după câteva ore a venit oferta: 1.000 de roni… Păi de unde, frăţioare? Aşa că, la loc comanda! Ne vom descurca noi.
Marea mea durere o reprezintă faptul că de vreo doi ani nu mă mai lipesc de vreo tăiere de porc. Îmi e dor să ţin de un picior, iar apoi să beau o ţuică fiartă şi să bag o pomana porcului.
La anul, promit, voi avea porcul meu! Sper ca toate gândurile mele nebuneşti să se transforme în realitate. Nimic nu îmi doresc mai mult. Trebuie să am curaj, ce naiba.