Sunt rupt! Nu mă plâng.
“Nu mă plâng”. Am ajuns să mă justific astfel în faţa unor ignoranţi. Parcă sunt unul de la “alcoolicii anonimi”… “Am şapte zile de când nu m-am mai plâns”, repet uneori, încercând să-i fac să gândească pe cei care cred că mă plâng. Nu m-am plâns niciodată. Te întreabă unul: “Ce faci?”. Şi îi spui ce faci. Şi vine răspunsul invariabil: “Iar te plângi?”. De ce p…a mea mă mai întrebi “ce fac?”… Doar ca să mă iei la mişto? La dracu’ cu cei care cred că mă plâng!
Am fost din nou cap limpede la ziar… E cel mai mare chin… E condamnare la locul de muncă… Şi nu mă plâng atunci când spun asta… Nu îmi vine să cred cine a ajuns să lucreze în presa scrisă. Sau cum supravieţuiesc fel de fel de impostori, “transformaţi” în “mari jurnalişti”…
Am ajuns în Mexic. E aproape miezul nopţii… Pe uşa de la intrare, un afiş vechi ne anunţă că “Gazele se vor închide în ziua X”… Unde pana mea se închid gazele? Că n-are nimeni în afara administratorului? Aş face pipi pe afişul cu pricina, dar e prea sus, pe uşă. Afişul ăla e o jignire la adresa tuturor locatarilor din blocul în care locuiesc. E ca atunci când am plătit prima oară întreţinerea, iar nevasta administratorului, o femeie relativ drăguţă, dar urâţită de aerul de superioritate nejustificat pe care îl afişează, mă întreabă: “ce apartament?”. Îi răspund: “Apartament? Mă luaţi la mişto? Camera 207!”, zic. Aşa le spun şi ălora de la RCS atunci când plătesc factura la cablu. “Apartamentul?”. “Camera 207”, le răspund…
FOTO: Balconaşul meu din Mexic!
Mexicul doarme. Deşi e miezul nopţii, vecinii mei dorm. E iarnă, iar iarna ăştia se culcă odată cu găinile. Mişun de unul singur pe culoarele din Mexic, lungi cât destinul unui plângăcios. Ştiu deja ce au gătit vecinii de la parter, La etajul I mă loveşte un damf de peşte prăjit. Ăştia l-au cumpărat deja stricat! Pe palierul meu, de la etajul II, e un “mix”. Simt că tanti Frusina a gătit azi o ciorbă şi un nedesluşit felul doi. Tanti Stanca, prietena mea, cea care îmi plăteşte uneori întreţinerea şi singura locatară din bloc pe care am curajul să o mai împrumut cu bani, asta pentru că mi-a dat de fiecare dată înapoi suma datorată, a făcut ceva de post. Cel mai probabil o fasole cu afumătură! Femeia asta e senzaţională. Se plânge toată ziua că are probleme de sănătate, că n-are voie să mănânce “aia”, că n-are voie să mănânce “aia”. Iar din meniul ei zilnic nu lipseşte carnea! Uneori, când fumez pe balconaşul de la capătul holului, o văd când vine de la Auchan. Îmi face cu mâna. Fumez trei ţigări şi ea nu mai apare. Ies pe scară să văd dacă nu i s-a făcut, Doamne fereşte, rău. Stanca mea însă e în viaţă. Urcă greu, cu pauze. O întreb uneori: “Tanti, ce aţi gătit azi”. “E, mamă, mi-a fost poftă. Am făcut o afumătură”, răspunde ea. “Păi, tanti, n-aveţi voie. Nu ziceaţi că…”, îi dau rapid replica. “Lasă, mamă, nu trebuie să moară omul de ceva?”, a închis ea discuţia!
Azi dimineaţă am ieşit la cafea, pe balconaşul de la capătul holului. Balconaşul de la intrarea pe palier. Ăla de lângă mine e plin cu rufe mereu. Balconaşul e supra-aglomerat. Trei vecine vorbesc de zor. “Armando al meu e răcit. N-a fost azi la şcoală. Am auzit, dragă, că e trei viruşi care circulă prin atmosferă. E belea”, zice mama lui Armando. “Luis e bine?”, întreabă ea. “E pe dracu’. E răcit şi el”. La mine în bloc, toţi copiii au numele unor personaje din telenovelele care i-au tâmpit pe români. Şi, să mor io, dacă ştie vreunul spaniola. De 24 de ani, televiziunile din România dau telenovele în neştire. Pe bune, spaniola trebuia să fie a doua noastră limbă la câte telenovele rulează pe micile ecrane. Pot spune chiar că sunt deja cel puţin două generaţii de telenovelişti. Degeaba, însă…
În Mexic n-am nevoie să mă uit la ştiri. N-am nevoie să consult site-urile Meteo sau alea de ştiri. La cafea, dimineaţa, aflu tot! Nea Florian, bărbatul lui tanti Frusina, mă pune la curent cu tot. “De mâine, de la ora 6 seara, plouă”, îmi zice el. Şi să mă ia dracul dacă profeţia lui nu se adevereşte. Ştiu ce a făcut Măruţă, ce glume au mai spus Răzvan şi Dani. Ştiu tot.
Am ajuns vedetă în Mexic. Deţin deja recordul de viaţă al unei butelii de gaz! Am băgat de 70 de lei acum mai bine de un an şi trei luni. Nu e dimineaţă să nu mă întrebe lumea: “Vecine, mai ai butelie?”. Le zic că da, iar ei se închină şi se jură că sunt cel mai tare din parcare. Păi cum pana mea să nu-mi ajungă? Două ciorbe, patru spaghete, nişte chiftele făcute într-o seară în timp ce degustam un vin prost… Păi la ritmul ăsta mă prinde Campionatul Mondial de fotbal cu GPL-ul din butelie.
De când comentez la Eurosport, traficul postului a crescut în Mexic. Vecinii, la îndemnul lui Doru, ginerele Frusinei, băiat de băiat (s-a lăsat de fumat de vreo două luni, dar a luat 10 kile!), mă urmăresc, măcar preţ de câteva minute, atunci când sunt pe post. Le spune Doru: “Veniţi repede să-l ascultaţi pe vecinul”. “Du-te, bă, Dorule, că nu e el. Nu vezi ce voce are”, vine replica. “Să mor, dacă nu e el”, se jură Doru. A doua zi, la cafea, vine confirmarea de la sursă: “Eu am fost”, răspund timid întrebărilor venite din partea vecinilor. “V-am zis eu”, le spune Doru triumfător.
Am ieşit la o ţigară. Pe balconaşul de la capătul holului. La scara vecină, care pe vremuri era unită cu a noastră (acum e un perete subţire din rigips), muncitorii, care populează cealaltă parte a blocului, joacă bâza! N-am mai văzut pe cineva jucând bâza din copilărie. Mi se pare cel mai penibil joc colectiv. Muncitorii mei lovesc cu sete. Nefericitul care încasează se loveşte de toate alea, am uneori impresia că vine peste mine prin peretele subţire de rigips. Fiecare lovitură e urmată de hohote de râs. Penibil…
Îmi e foame. Îmi e foame de mor. Am decis de vreo două săptămâni să o las mai uşor cu mâncarea. Am dat deja trei kilograme jos. Insuficient, însă… Doar o pereche de pantaloni a mai rămas disponibilă în toată casa… Cipic, fratele meu, mi-a adus pereche din Canada. Sunt nişte jeansi “Tommy Hilgfiger”! Nu-i pot îmbrăca însă. Mai trebuie să dau jos vreo 3-4 kilograme, apoi defilez cu ei prin Mexic. Era să uit! Am zis să ţin şi eu post! Măcar prima săptămână din Postul Paştelui. Ca ăia micii! Până acum am reuşit. Greu, însă. Chiar şi acum îmi vine să mă îmbrac şi să fug la o şaormă! Dar mă ţin tare!
Mă hidratez. Azi n-am băut decât o cafea. Mă hidratez cu un şpriţ de Vincon, rămas de la băuta de acum două zile de la Sorin Breazu, prietenul meu. Am pus totul, adică ce a mai rămas (apa minerală Poiana Negri, trezită deja, şi vinul de la nea Gigi Neţoiu, provenit dintr-o sticlă de 2 litri, la un loc), într-o unică sticlă. Merge!
Aseară am fost la meci. La România – Argentina. A fost cea mai mare cacealma pe care am văzut-o vreodată. O labă care depăşeşte fără probleme un Ceahlăul – Gloria Bistriţa, pus în scenă de “regretatul” regizor Jean Pădureanu. Nu că ar fi fost blat, Doamne fereşte, între ai noştri şi băieţii ăia în alb şi albastru. Pur şi simplu, pe ăia, adică pe argentinieni, i-a durut în cur de meciul ăsta. A fost o obligaţie pentru ei şi au tratat întâlnirea ca atare.
Îmi e foame… Dar mă ţin tare. Am zis să ajung la 96! Aşa cum eram acum doi ani. Mai am 8 kilograme… Na, că v-am zis şi câte kile am. M-am făcut de râs. Mă duc să fumez. Pe balconaşul de la capătul holului. Nu e nimeni. Lumea doarme în Mexic. E aproape ora 2.00. Noaptea. Noapte bună! Adică, bună dimineaţa!