Vremea s-a supus prognozei meteo. A început să plouă în Mexic. Deocamdată, timid. Îmi place timiditatea ploii. Îţi dă timp să te adăposteşti, să pui mâna pe o umbrelă, mă rog, să faci ceva. Nu îmi plac ploile care debutează abrupt. Alea sunt ploi nesimţite.
Ascult Brahms şi citesc “Noica şi Mişcarea Leginară”, o carte scrisă de Sorin Lavric. Asta ca să nu mai aud critici de genul: “toată ziua eşti la Pam Pam”. Ce s-ar întâmpla dacă aş posta de fiecare dată când cumpăr o carte sau ori de câte ori ascult muzică elevată. Probabil, m-aş scufunda rapid în penibil. Probabil.
Dar, apropo de Johannes Brahms. Ştiaţi că şi el avea o bombă preferată în Viena? Se numea, poate mai există şi azi sub acest nume, habar nu am, “Ariciul Roşu”. Se spune că Brahms mergea zilnic la “Ariciul Roşu”. Şi nu neapărat să se îmbete, ci, cel mai sigur, să stea printre oameni, să vorbească cu te miri cine, să-şi găsească inspiraţia.
În biografia mea, Pam Pam, bomba aflată la graniţa dintre Mexic şi Civilizaţie (care o fi aia?!), are deja un loc aparte. Dar despre ce biografie vorbesc eu, Pam Pam mi-a intrat direct într-unul dintre ventricule. Dar nu mai dezvolt subiectul, pentru că nu despre Pam Pam vreau să vorbesc acum.
Ploaia asta o să mai spele din praful adunat în Mexic. Gunoaiele, şi cele menajere şi cele umane, vor rămâne însă. Zilele trecute, gunoierii care trudesc pe străduţele din Mexic au intrat în grevă. Sătui să strângă în fiecare dimineaţă nenorocirile pe care vecinii mei, mai ales cei de vizavi, le produc în fiecare noapte, gunoierii s-au aşezat în mături, şi-au trecut mâinile peste frunţile asudate şi au spus răspicat: “Ne băgăm p…a! Să vină un şef, o televiziune care să filmeze, noi nu mai muncim”.
Greva măturătorilor din Mexic, o iniţiativă rămasă însă fără ecou şi fără vreo rezolvare, e cel mai frumos lucru care s-a întâmplat în cartierul ăsta nenorocit anul acesta. Gunoaiele continuă să zboare de la ferestre. Aruncate de gunoaiele de-şi zic oameni. Futu-vă muma-n cur de nenorociţi.
Cartea asta a lui Sorin Lavric, om care a absolvit două facultăţi, medicina şi filozofia, mi-a căzut în mână acum câteva luni. Cum n-am avut bani să o cumpăr, m-am limitat la a o lectura ori de câte ori treceam pragul vreunei librării. Azi n-am mai suportat! Deşi nu era pe lista de cumpărături, am achiziţionat-o. Cât de actuale sunt unele scrieri ale lui Constantin Noica… Şi mai cred că doar o mişcare aşa cum a fost Mişcarea Legionară în prima sa perioadă, până a intrat în politică, am avea nevoie azi. Românilor le lipseşte ceva, aşa cum le lipsea şi atunci, la sfârşitul anilor 20, începutul anilor 30.
Azi după amiază, în timp ce citeam “disertaţia” lui Lavric, am adormit. Nu, nu l-am visat pe Codreanu. Nici măcar pe Noica. M-am visat pe mine “însuşi, în persoană”, cum ar spune Chiriac, din “O Noapte Furtunoasă”! Am visat că sunt “lent-colonel” sub acoperire. Cred că asta a fost reacţia creierului meu, una normală până la urmă, după ce l-am obosit citind sutele de postări de pe “feisbuc” şi cele câteva zeci de articole de prin presa noastră de căcat pe marginea celui mai “tare” subiect de bârfă din România ultimelor 24 de ore.
Am avut noroc, însă. M-am trezit destul de rapid, aşa că multe nu sunt de povestit. Am încercat totuşi să improvizez, aşa, cu ochii deschişi. Să văd şi eu cum e să fii “sub acoperire” în presă. Am ajuns la concluzia că e bine.
Noi, ăştia “descoperiţii”, nu ne alegem cu nimic după o viaţă în slujba presei româneşti. Ne mai şi sinucidem. Unii chiar pe bune, alţii doar profesional.
Ca un paranoic ce sunt uneori, am văzut şi eu, pe youtube, spovedania lui Turcescu, un băiat norocos într-o Românie ghinionistă. N-am înţeles nimic. Sincer, atât cât mă pricep, mi se pare o piesă de teatru. Un film românesc prost, unul care n-ar lua vreodată un premiu nici pe şpagă. E ceva necurat acolo. Mă rog.
Mai citesc puţin, îl las pe nenea Brahms să-şi facă de cap, în surdină, şi sper să adorm. Şi mă rog să visez ceva frumos. Ca, de exemplu, cum ar fi fost dacă nu m-aş fi născut în ghetoul ăsta.