În afara faptului că am stat mai mult decât de obicei în pat şi am avut timp să-mi fac ordine în dezordinea din celulă, ziua de azi (adică de ieri, că e deja 3.00 dimineaţă, duminică) a fost una de căcat.
Să le luăm pe rând:
– Borussia Dortmund a mâncat bătaie acasă de la Bayern…
– “Stejarii” au picat ultimul test al anului… Fiji, mare echipă!
– Carl Froch, ăla de ni l-a rupt în gură pe bunul naţional numit Lucian Bute, şi-a păstrat centurile mondiale după o decizie incalificabilă a arbitrului de ring…
– am plecat de la Arcul de Triumf cu Bambina, Loganul meu, vândut acum doi ani şi jumătate la insistenţele doamnei Anişoara fără vreun motiv întemeiat.
Asupra ultimului punct am să insist în continuare…
Bambina, aşa cum am botezat, eu şi fetele, Dacia noastră Logan an de fabricaţie 2006, a fost prima mea maşină nouă. Şi ultima. Am luat-o cu un credit pe vremea când eu şi doamna Anişoara decideam împreună. N-a fost uşor, dar Bambina a ţinut cu casa. Fetele au adorat-o, deşi, până la urmă, e doar un fier. În viaţă însă, când oamenii te dezamăgesc, ajungi să te ataşezi chiar şi de obiecte.
Îmi amintesc şi acum de ziua în care am plecat cu microbuzul la Târgovişte pentru a o ridica. Marcel Ghergu, prietenul meu, om cu peste 300 de meciuri în prima divizie, director de vânzări la Mavexim pe atunci, a spălat-o de două ori până am plecat cu ea la Bucureşti! Zicea că trebuie să fie curată. Ne-a echipat-o cu anvelope Michelin. Recunoscător, am făcut toate reviziile în următorii ani doar la el, la Târgovişte. Bambina a fost cea mai frumoasă Dacia Logan pe care am văzut-o.
Bambina ne-a plimbat, pe mine şi pe fete şi pe doamna Anişoara, aproape 100.000 de kilometri. Din Sălăjan până la Viena. Apoi la Istanbul şi în Halkidiki. Dar unde nu ne-a purtat Bambina noastră. Până într-o zi când doamna Anişoara s-a îndrăgostit de o cataragă de Fiat. I-a plăcut ei. N-am văzut la nicio persoană cunoscută gusturi mai îndoielnice. Şi nu doar la maşini…
Pe Bambina am vândut-o unui vecin, care îi ştia istoria. Pe un preţ de nimic. Omul mă sună de doi ani şi jumătate mereu. Să mă întrebe ce mai fac şi să-mi zică că Bambina e bine. Fetele suspină ori de câte ori o văd parcată pe străduţa din spatele blocului unde locuiam. Când omul meu a lovit-o (a fost ceva uşor, pe o aripă), Larisa a izbucnit în plâns. E mai sensibilă ea.
În seara asta, omul meu, Daniel îl cheamă, a fost la meci, la România – Fiji, iar la final s-a oferit să mă ducă acasă, în Mexic. M-a ajutat acum un an şi mai bine chiar să-mi aduc nişte lucruri din Sălăjan. Am stat în dreapta, pe scaunul pe care în trecut îl ocupam doar atunci când eram băut. Între timp, Daniel a mai făcut 50.000 de kilometri cu ea. Are doar cuvinte de laudă la adresa Bambinei. Mă întreb uneori, dacă ştia că mă uşcheşte, doamna Anişoara ar fi putut să-mi zică s-o păstrez. Acum nu mai am bani nici de o Dacie din 1970. Asta e.
PS: poza cu Bambina am găsit-o pe google! E de la un mai vechi post al meu, aici, pe blog. Poza e dintr-o iarnă, când am fost la Ploieşti, la botezul fiului lui Florin Codescu, bunul meu prieten.
CITIŢI ŞI: BAMBINA, un post mai vechi.