Jurnal de ghetou. Nimic nu mai merge în Mexic

De aproape două săptămâni stau pe tuşă. Acum îi înţeleg pe fotbaliştii fără contract! Scriu pe blog şi, din când în când, atunci când sunt lăsat, mă ocup de fete.

Azi le-am luat pe Ana Larisa şi pe Maria Alexandra de la şcoală. Tot eu le-am dus de dimineaţă, când, deşi am plecat târziu din Sălăjan, n-am întârziat. De doi ani, de când nu mai locuim împreună, dar mă trezesc aproape zilnic pentru a le duce la şcoală, fetele lui tata n-au întârziat nici măcar o dată! Mare lucru.

Am gătat rapid lecţiile, deşi “tovarăşa” le-a dat de scris ca la balamuc, aşa că ne-a rămas şi puţin timp să ieşim. “Tati, mergem în parc să jucăm fotbal”, a venit Alexandra cu ideea. În timp ce făceau temele la “mate”, fetele s-au uitat la tenis, la Simona Halep. Am rămas uimit că ştiu regulile din tenis, plus alte câteva amănunte. “Păi, la câte meciuri ne-am uitat, tati”, mi-a zis aceeaşi Alexandra.

Larisei îi plac înotul şi gimnastica. Atât. De câteva săptămâni a început nişte cursuri de actorie, la care, în schimb, sora ei, a renunţat după prima şedinţă! “Eu sunt deja actriţă. N-am nevoie de cursuri”, argumentează Alexandra cu umor.

De fiecare dată când mergem, Alexandra stă cu mine, în timp ce Larisa intră în sala de curs alături de ceilalţi copii. Cum cursul se ţine undeva în Dorobanţi, vă închipuiţi ce fiţoşi îl frecventează. Dar ei îi place.

Am o senzaţie unică atunci când constat că fetele încep să-şi dezvolte personalitatea şi pun, atunci când e cazul, punctul pe “i”!

Ieri am fost la lansarea cărţii “Baricadele”, a maestrului Andrei Crăciun. Mă chinui de cîteva ore să postez pe blog “reportajul” de la faţa locului. Calculatorul se blochează întruna.

În cele din urmă reuşesc. Dar fără poze. Restartez bătrânul meu calculator. Sună Andrei Crăciun. “Tati, eşti adevărat. Vezi însă că ai nişte greşeli”, mă abordează maestrul. “De ortografie? Sper că nu!”, zic. “Nu, tati, litere aiurea. Chestii de genul ăsta”, mă linişteşte Andrei.

Îi spun că tastatura mea, cumpărată acum mai bine de un an de la Auchan, contra modestei sume de 30 de lei, nu mai are nicio tastă vizibilă. Bat la “filing”!

În plus, ochelarii mei, achiziţionaţi acum o lună, au fost uitaţi în maşina băieţilor de la Digi 24 pe ruta Lisabona – Madrid. Îi folosesc însă pe cei vechi. Nu văd la fel de bine cu ei, dar merge treaba! Merge pe dracu’…

Nimic nu mai merge în Mexic. De fiecare dată când aprind flacăra la aragaz, aştept ca butelia să-mi dea “The End”! Nu ştiu de unde mai are GPL în ea. Recordul meu în ceea ce priveşte longevitatea unei butelii în Mexic se îmbunătăţeşte pe zi ce trece. Dar ştiu că, într-o bună zi, voi fi nevoit să-mi iau butelia în spate şi să mă duc s-o schimb.

În timp ce scriu, prin faţa ferestrei trece cu viteză supersonică o maşină. În spatele ei, la mare distanţă, se târăşte un Logan al Poliţiei, cu sirenele şi cu girofarul în funcţiune. “Infractorul” a tăiat-o pe străduţa de lângă blocul de vizavi şi, probabil, şi-a pierdut urma. Sunt cu ochii pe Logan! Ia curbele cu o acurateţe rară. Zici că are portbagajul plin cu ouă! Vai mama ei de poliţie!

Când am plecat din parc, după mai bine de o oră în care am alergat alături de fete, Alexandra s-a întristat. Aş spune, ca de obicei. Şi, din supărarea asta a scos una tare: “Tati, eu dacă nu urmez o carieră fotbalistică, nu ştiu ce am să mă fac”.

Am încercat să-i spun că nu e timpul pierdut, dar nu m-a crezut. Abia a acceptat o îngheţată , ca semn de împăcare. O îngheţată cumpărată de la câţiva tineri cu iniţiativă, care şi-au adus o maşină, un Ford Transit, veche de peste 25 de ani după calculele mele, tocmai din Anglia, special echipată pentru comerţul cu îngheţată. “Să ştiţi că nu doar maşina e din Anglia. Şi îngheţata e tot de acolo. Şi ingredientele”, mă asigură fata care învârte cornetul ca pe o popică”. “Aşa o fi”, îmi zic.

Aseară am stat de vorbă până târziu cu “balaurii” mei de pe etaj. Copii buni, care îşi caută în zadar de muncă în Republica Socialistă România. Vor acum să plece afară. Îmi cer părerea. Îi încurajez în demersul lor. “Sunteţi tineri, n-aveţi ce pierde”, le spun. “Vecine, păi aşa, pe dincolo! Vecine”, mă abordează băieţii, disperaţi după un sfat.

Sunt mulţi care au plecat din Mexic în ultimii doi, de când stau eu aici, ca să muncească afară. Unii s-au întors, cum se zice, cu coada între picioare. Alţii s-au mai cârpit. Nimeni însă nu s-a îmbogăţit. Cel puţin nu dintre cei pe care-i cunosc.

E trecut de miezul nopţii. Sunt confuz… Afară e linişte. Nimeni nu se bate, nimeni nu se aleargă, nimeni n-a mai dat muzica tare. Periodic însă, câte o sticlă aruncată de la etajele superioare sparge liniştea nopţii.

E linişte în Mexic, dar, din păcate, nu mai merge nimic…

PS: E ora 9.00 AM. Ziua de marţi. Azi-noapte, după ce am închis calculatorul, am stins lumina şi am zis să butonez la TV. Televizorul meu a refuzat însă să se deschidă… Nu cred însă că e el de vină, mai degrabă telecomanda. Aşa că am rămas şi fără televizor… Nimic nu mai merge în Mexic!!!