E linişte în Mexic. Nu se aude nicio manea, nu mai latră niciun câine. Manelele nu ştiu de ce nu se mai aud. În schimb, ştiu de ce nu mai latră niciun câine. Ieri dimineaţă au trecut prin cartier hingherii. Aşa le zicea pe vremuri, acum habar n-am cum se numesc. Dacă ar fi fost după mine, aş fi preferat să ia oamenii şi să lase câinii. Pisica mea, căreia îi mai dau în când în când de mâncare aruncând-i resturi de la etaj, se plimbă capie prin parcare. E borţoasă. Iar. Nu înţelege nimic. Ăia de o fugăreau până acum ori de câte ori părăsea subsolul blocului vecin au dispărut. Sunt sigur că şi ei îi e dor de maidanezi.
Săi i-a naiba de câini. Să-i ia naiba de oameni.
Un puşti de vreo zece anişori, pentru care bag mâna-n foc că în câţiva ani va fi un infractor cu ştaif prin zonă, şi care locuieşte în blocul de vizavi, a furat un cărucior de la Auchan. Se dă cu el cu o vervă ce-mi aminteşte de cărucioarele copilăriei mele. Dă ture în jurul blocului. Îl cronometrez. Băiatul ăsta, dacă n-ar apuca-o pe căi greşite, ar putea deveni un mare campion. La plimbat cu căruciorul. Într-o zi, cocoţat pe fereastra camerei unde locuieşte şi-a înjurat jumătate de oră, fără încetare, tovarăşii de joacă, ce pesemne l-au supărat tare rău. Înjura groaznic. Atât de groaznic, încât m-am rugat să cadă de acolo. N-a căzut, iar acum dă ture cu căruciorul furat de la Auchan.
În seara asta m-au vizitat Andrei Crăciun şi Mihai Voinea, doi tineri dragi mie, doi tineri pe care România de azi nu îi merită. Au fost primii mei oaspeţi, aici, în Mexic, după mai bine de un an şi jumătate de exil. Am stat de vorbă, le-am făcut, vorba lui Cipic, un platoaş, am băut. Ei bere, eu un demisec de Sâmbureşti. De la Auchan, de unde a furat amicul meu căruciorul. Era ofertă. Nu la cărucioare, ci la vin. Întâlnirea cu ei a semănat a cenaclu. A cenaclu în ilegalitate, înainte de 1989.
Au plecat. Le-am împrumutat câte o carte. Andrei a luat cartea autobiografică a lui Emir Kusturica, Voinicul m-a deposedat pe termen limitat de capodopera Aniţei Nandriş-Cudla, “20 de ani în Siberia”. Am atât de puţine cărţi, încât nu le-a fost prea greu să aleagă.
Ieri am fost liber. Doamna Anişoara mi-a permis să iau fetele de la şcoală şi să le aduc în Mexic, să facă lecţiile la mine. Cât timp au scris, eu am dormit. Au venit cu caietele lângă mine şi m-au trezit. “Tati, tati, am terminat lecţiile”, mi-au zis ele. “Am sforăit”, am întrebat buimac. “Puţin”, mi-a răspuns Larisa. M-am trezit dis de dimineaţă ca să le fac ceea ce le-am promis: spaghete cu fructe de mare! Mi-au ieşit. “Cum să nu iasă bune, tati, dacă pui dragoste în ceea ce faci”, mi-au zis ele. Măi să fie, deja copiii ăştia îmi dau lecţii de viaţă! Acum sunt în Sălăjan, probabil dorm. Tare îmi e dor de ele. Mai sunt însă 4 ore, 4 ore şi ceva şi ne revedem. Le duc la şcoală.
În timpul discuţiilor cu Andrei Crăciun şi Mihai Voinea am dat dintr-una într-alta. Aşa se întâmplă când nu te vezi des! Vorbind despre fosta Iugoslavie, Voinicul mi-a lăsat deschis un link, cu un film făcut de cei de la ESPN, despre fosta mare echipă de baschet a Iugoslaviei de la sfârşitul anilor 80, “Once brothers”. O povestire a lui Vlade Divac, fostul mare jucător al Iugoslaviei şi al celor de la Los Angeles Lakers. Am scris pe la începuturile acestui blog despre nopţile în care stăteam şi ascultam la Radio Beograd meciurile naţionalei Iugoslaviei, din care făceau parte, alături de Vlade, Dino Rađa, Toni Kukoč, Žarko Paspalj, Aleksandar Đorđević sau regretatul Dražen Petrović. Ţin minte că nu înţelegeam nimic! Dar asta nu mai conta. Sunt mândru că am fost contemporani cu ei. Şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu că ţara mea nu a trecut prin ce a trecut ţara lor.