Arminia Bielefeld a omorât barajul cu SV Darmstadt 98. Arminia a bătut în deplasare cu 3-1 şi va juca şi la anul în 2.Bundesliga.
Meciul s-a terminat. Eu zic că a ieşit bine. Mai bine de o oră m-a ţinut la telefon înainte de partidă prietenul Christian Clemens, omul cu care pregătesc jocurile din Germania de ani buni. De fapt, de când ne-am cunoscut.
Îmi strâng lucrurile, îi salut pe băieţii care se mai află prin redacţie. Vreo doi. Unul e de la tehnic, celălalt se pregăteşte să comenteze “Turul Californiei” la ciclism. Alţi doi comentează încă box. Au început înaintea mea şi încă mai sunt în emisie. Îmi e dor de o gală de box.
Nu mă grăbesc. De ce m-aş grăbi? Metroul şi-a încheiat programul, aşa că taxiul rămâne ultima variantă. Ies în stradă, aprind o ţigară şi îl sun pe Christian. “A fost bine”, zice el. Păi ce să zică, doar e prietenul meu.
Mă abordează apoi abrupt, şantajându-mă: “Tati, dacă nu vedem mâine împreună finala Cupei Germaniei, nu te mai ajut la niciun meci”. Ce dracului să fac? Le-am promis fetelor că mâine vom merge la Ploieşti. Petrolul joacă ultimul meci din acest sezon pe teren propriu. Cu Steaua. Jocul nu mai are nicio miză. Ăia sunt campioni şi se pregătesc de finala pe care trebuia să o jucăm noi. Iar noi? Ce miză mai avem? Nici măcar cât a Stelei.
O iau agale spre “Eroilor”. Nu e frig şi, în plus, simt nevoia să fac puţină mişcare. De obicei, comand un taxi. De data asta însă nu o fac. Prind eu unul pe drum, la inflaţia de taxiuri cu care se confruntă capitala scumpei noastre ţări, nu îmi fac probleme că n-am cu ce să ajung acasă.
“Faci economie”, îmi zice Christian înainte de a-şi lua la revedere şi a-mi reaminti că, dacă nu văd cu el meciul Borussiei de mâine, “cel mai important al sezonului pentru trupa lui Klopp”, după cum ţine el să precizeze, pe plan profesional relaţia noastră va fi moartă. Într-adevăr, până la Piaţa Operei economisesc vreo doi lei! Tot 20 îi voi da taximetristului, însă.
În dreptul Spitalului Universitar zăresc o gaşcă de tineri venind spre mine. Mă fac că intru la spital şi îi ocolesc. E mai bine aşa.
Urc în sfârşit într-un taxi. Şoferul, un om la vreo 60 de ani, pare teleportat din vremurile în care taximetriştii erau taximetrişti, nu şomeri puşi pe japcă. Loganul său, proprietate personală, e aproape nou. Mi se face brusc dor de “Bambina”, Dacia mea Logan, care mi-a fost credincioasă cinci ani bătuţi pe muchie. Actualul proprietar încă mă sună, de Sărbători, să-mi ureze de bine şi să-mi mulţumească pentru faptul că nu l-am tras în piept şi că i-am vândut o maşină bună.
Încă mai sunt oameni de omenie în România. Realizez asta aproape zilnic. Intensitatea e însă alta. Depinde, probabil, de alinierea planetelor, de zodia în care ne aflăm, habar nu am.
Azi de pildă, jur, am rămas impresionat câţi oameni au reacţionat pozitiv la SOS-ul meu postat pe “feisbuc” cu privire la faptul că am rămas blocat în Madrid pe itinerariul meu spre Lisabona, de săptămâna viitoare.
Zeci de mesaje, unele de la persoane ce nu îmi sunt totuşi foarte apropiate, m-au copleşit. Oamenii au ţinut să vină cu un sfat util, cu o propunere, cu o sugestie. Asta e, până la urmă, o stare de normalitate, de care, din păcate, ne-am înstrăinat. Nu, totuşi, definitiv. Mărturisesc însă că m-a mişcat profund toată această nebunie vizavi de problema lui Adi Dobre, care, orice ar face, are parte în viaţă doar de drumuri cu macadam!
Nu mi-aş închipui un trai liniştit, aşa, ca un drum pe autostradă. N-am avut şi nici nu mi-l imaginez. Cine mă cunoaşte ştie câte belele am avut de-a lungul vieţii. Se ţin ale dracului scai de mine. Fac parte din peisaj. Dar, sincer, e mai frumos aşa.
Ce naiba aş mai scrie dacă viaţa mea s-ar rezuma la un serviciu de corporatist, pigmentat doar cu serile de week-end, şi alea plictisitoare, din Centrul Vechi? Ce-aş mai povesti dacă m-aş întoarce seara acasă şi aş fi întâmpinat de o nevastă “iubitoare” şi de un frigider plin? M-aş duce în pustii, pe cuvânt!
M-am întors de vreo oră, o oră şi un pic, în Mexic. Pentru că locul de fumat era supraaglomerat, plin de “balaurii” din cartier, iar celălalt balconaş e ocupat de rufe, beau tutun atârnat de fereastra celulei.
E linişte în Mexic. Stau, aşa, şi mă uit lung. Sincer, nu prea am ce vedea. Blocul din faţă şi maşinile din parcare. Şi o bucată de cer. Cuget la nemurirea sufletului. Câte o maşină care trece în viteză cu muzica dată la maximum sau câte o sticlă care se face ţăndări de asfalt mă trezesc din visare. Umbra pisicii de la subsolul blocului de vizavi, borţoasă pentru a doua sau a treia oară anul ăsta, pare cea a unei leoaice. La început am crezut că e un câine, dar nu e decât o biată pisică. Caută de mâncare.
Sorin Breazu a stat azi pe net ore în şir pentru a-mi găsi o modalitate mai rapidă decât mersul pe jos de a parcurge distanţa Madrid – Lisabona.
Băieţii ăia de la autogara nu ştiu care din Madrid mi-au tras banii de pe card, dar nu dau vreun semn că ar fi încasat caşcavalul! Asta ca să nu meargă toate ca unse. Dar nu mă miră.
Încă sunt supărat pe Petrolul după înfrângerea aia cu cântec din meciul cu Viitorul. Apropo, aţi văzut ce a făcut echipa lui Hagi azi la Galaţi? Păi, când trebuie să joci pe bune…
În noaptea asta mă decid dacă rămân în Bucureşti să văd Borussia lui Christian, şi a mea fireşte, sau îmi iau fetele şi mă duc la Ploieşti să văd Petrolul, al meu! Adică al meu şi al fetelor.