Jurnal de ghetou

“Nu vă supăraţi că vă întreb. V-am văzut odată la televizor. D-stră sunteţi?”, mă abordează o vecină. Îi spun că sunt doar un pârlit de ziarist, care duce o viaţă normală, departe de stresul unei vedete şi că apariţiile mele tv au fost simple întâmplări. Nu înţelege însă nimic.
Aşa am fost mereu. Chiar şi atunci când prezentam ştirile la TV Sport, actualul Sport.ro, sau apăream pe la Realitatea sau pe la TVR, ca invitat.
Stau la capătul holului şi trag dintr-o ţigară. M-am reapucat de fumat, am uitat să vă spun. După patru ani şi jumătate. De la etajul trei zboară o “pungă de un leu” plină cu gunoi. Parcă e un obuz. Şuieră în scurtul său zbor, după care cade cu un zgomot sec. Nimeni nu reacţionează. Cine ar avea curajul? Aici fiecare face ce vrea. Sau, mă rog, aproape ce vrea.
“Băi, nene, ştii cum îi zice la cartierul ăsta unde stai tu? Habar n-ai! Mexic, tată, Mexic! Ştii ce era aici înainte? Cum dracului ai ajuns să locuieşti aici?”, mă întreabă Silviu, un prieten din copilărie al lui Cipic, patron al unei falimentare firme de termopane, venit să-mi repare ferestrele care refuză să se închidă. Nu îi răspund. Sau, mă rog, îi spun că e ceva de conjunctură.
Auzi, Mexic! Ce tare! Locuiesc în Mexic! Mexic e un ghetou, lângă Poarta 4, în apropiere de Auchan Titan. Când iau taxiul îi zic şoferului să mă ducă la “Răsărit de soare” sau la Auchan. Altfel aş risca să fiu refuzat.
Actuala locaţie îmi aminteşte de studenţie. Camere pe stânga şi pe dreapta, exact la la cămin. Doar că ai toaleta în cameră. Însă fără apă caldă, fără căldură, fără gaze. Doar o ţeavă prin care vine apă rece şi un fir prin care intră curentul electric.
Maşina de spălat a ajuns cu programul la final. Aştept să se aprindă becul verde, scot rufele şi le întind pe un uscător cumpărat de la Ikea. Scot uscătorul la capătul culoarului, pe balconaşul care e şi loc de fumat, şi de promenadă. “Să nu le lăsaţi noaptea aici. Fac picioare”, îmi zice un vecin care se recomandă Nelu. Casc ochii şi îi promit că îi voi urma sfatul. În camera de 20 de metri pătraţi temperatura e undeva în jur de 50 de grade. Camera e cu vedere spre Vest!
De la blocul de vizavi se aude o manea celebră. De undeva, de mai departe, o alta îi face concurenţă. În prima noapte petrecută aici, în Mexic, n-am închis un ochi. Zgomot de geamuri sparte, ţipete, înjurături ca la uşa cortului, urlete de câini…
“Acum e bine. Ştiţi cum era înainte aici?”, se bagă un seamă un vecin. Nici nu vreau să ştiu! Pe etajul meu, etajul doi, vecinii stau cu uşile deschise. Neavând gaze, aragazele cu butelie sunt amplasate lângă uşă, aşa că toată lumea găteşte cu uşa deschisă. Chiar şi acum, la ora la care scriu, ştiu ce a gătit tanti de la 209 sau tanti de la 218! Mulţi dintre vecini sunt neamuri. Ăla e băiatul lui cutare. Ălălalt e finul ăluia, etc. Mă distrează poveştile lor. Îl înjură pe administratorul pe care îl acuză de toate alea, îl adoră pe Dan Diaconescu pentru că “o să dea, mamă, case la tineretul ăsta amărât”, fumează la greu şi se uită un pic ciudat la mine. Nu înţeleg cum o “vedetă” ca mine salută în stânga şi în dreapta, acceptă orice dialog sau, pur şi simplu, locuieşte alături de ei.
Fără să vrea, oamenii ăştia îmi refac moralul. Sunt, până la un anumit punct, foarte simpatici. Câţiva copii aleargă pe hol. “Treci, mă, în casă, că te ia mama dracului. Îţi rup spinarea cu bătaia”, strigă o vecină la puştiul său. Vecina nu se vede, doar se aude! Copilul, care nu salută nici dacă ţipi la el, îşi vede de treabă. În următoarele minute se aud urlete. Adultul şi-a impus punctul de vedere!

VA URMA!