Spania – Chile. E primul meci de la Mondialul brazilian pe care îl văd singur, în Mexic. Nu mai am bani nici măcar de-o bere la Pam Pam, aşa că stau acasă. Cu Tommy. Tommy Dobre, care aleargă de nebun prin celulă, cărând între dinţi şiretul unui baschet cu care leg draperia ziua, când bate soarele.
Mă mulţumesc cu un vin de Olteniţa, de la prietenul Dan Ionescu. Habar n-am avut că la Olteniţa se poate face un vin atât de bun.
Mă uit pe “feisbuc” la comentarile răutăcioase la adresa Spaniei. Am impresia că cei care fac mişto de naţionala lui Vicente del Bosque sunt aceiaşi care o pupau în fund atunci când Spania devenea cea mai bună echipă din lume şi, totodată, una dintre cele mai spectaculoase din istoria fotbalului.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Spania în cele două meciuri disputate în Brazilia. Nu mă pricep atât de mult la fotbal încât să dau o explicaţie logică.
Citesc din nou echipa de start. Parcurg banca de rezerve. Ce jucători!
Ce s-a întâmplat însă la Salvador şi la Rio de Janeiro? Nu ştiu, v-am spus doar, nu sunt un mare specialist.
Pomeneam la începutul competiţiei din Brazilia de momentul ăla al intonării imnurilor, dinaintea meciurilor. Şi ziceam că n-aş pierde vreodată acest moment, chit că TVR-ul m-a privat de acest privilegiu în câteva situaţii.
Acolo, după părerea mea, se câştigă meciul. E ca la box, înaintea confruntării, când luptătorii stau faţă în faţă şi se privesc.
Tyson, marele Mike Tyson, spunea că acel moment este întotdeauna crucial. “Prindeam privirea adversarului, care în mod normal se ferea să mă privească în ochi, şi ştiam că voi câştiga partida”, spunea Tyson.
“Himno Nacional de Chile” a fost în seara asta un spectacol, o lecţie de viaţă. Modul în care băieţii lui Jorge Sampaoli l-au cântat m-a impresionat până la lacrimi. În acel moment ştiam că Spania va pierde.
Poate şi d’aia am plâns. Lacrimile mele au fost şi pentru Casillas, şi pentru Ramos, şi pentru Alonso, şi pentru restul jucătorilor spanioli, a căror bucurie după câştigarea titlului european am trăit-o pe viu la Viena, acum şase ani.
Spania va pleca acasă după “amicalul” cu Australia, de la Curitiba. În ciuda victoriei istorice din seara asta, Chile nu va câştiga niciodată Cupa Mondială. Asta nu înseamnă că băieţii ăştia nu merită respectul meu. Ba, dimpotrivă.
Spania nu e nici prima şi nu va rămâne nici ultima mare echipă ce părăseşte într-un asemnea mod o astfel de competiţie.
N-am ţinut niciodată cu Spania, dar am admirat-o. Al dracului de mult am admirat-o.
De ce n-am putut să ţin vreodată cu Spania? Pentru că mi-a învins România într-o seară de octombrie la Madrid, în preliminariile pentru Mondialul din Argentina. Aveam doar 10 ani, dar victoria aia m-a marcat, mai ales că Spania a înscris cele două goluri pe final.
Am amintit asta, aşa, ca să nu fiu acuzat de simpatii gratuite.