La frizer

“Săru-mâna, doamna Jeni! Pot să apar şi eu peste vreo trei ore? Am ceva treabă până atunci, aici, în vecini, la Sport 1. E în regulă? Săru-mâna”, şi îmi trec mâinile prin păr, aşa, ca să vadă că nu vin de florile mărului pe la ea. Doamna Jeni e frizeriţa mea. E şefă de unitate! Bărbatul ei, Jean, e bulgar de-al meu. Jeni şi Jean! Ce mişto! Asta îmi aduce aminte de o carte citită în adolescenţă: “Jan şi Jana” sau “Jana şi Jan”. Era opera unui scriitor ceh, un Mihail Drumeş de-al cehilor.

M-am întors după fix trei ore. Parolist, ca de obicei. “Aşteptaţi, mai durează”, îmi zice, pe un ton oficial, doamna Jeni. Tundea un puşti de vreo 8-9 anişori, căruia îi pusese sub fund o scândură sprijinită pe cele două mânere, ca să poată lucra la el! Televizorul era deschis pe Pro TV. Era să spun ca de obicei, dar n-ar fi corect. Uneori îl găsesc pe Realitatea, pe Antena 3. La Pro TV, Măruţă se pregătea să-şi încheie emisiunea. Invitat, Brenciu. Horia Brenciu! M-a luat durerea de cap. Scot din geantă un ziar. Am nimerit Adevărul. Ce subţire a ajuns. Şi la propriu şi la figurat. Mă plictisesc, aşa că îmi îndrept privirea spre copilul pe care doamna Jeni îl tundea cu mare atenţie. Femeia asta chiar își face meseria. Îl tunde cu o concentrare incredibilă. Parcă pe scaun e Brad Pitt, nu un puțoi dintr-a treia. Mi-l dă pe ăsta micu’ inclusiv cu gel. “O să moară fetele după tine mâine la şcoală”, mă bag şi eu în seamă. Copilul zâmbeşte, dar nu zice nimic. Tac-su se tundea la o altă frizeriţă. Îmi vine şi mie rândul.

Doamna Jeni mă pofteşte pe scaun şi schimbă cearşaful ăla de îl pune pe client. Mă ia instantaneu somnul. Dar rezist eroic. “Ce e cu d-stră? Sunteţi obosit, v-a tras curentu’? Sunteţi umflat la faţă, uitaţi aici, sub ochi”, zice doamna Jeni. Mă uit în oglindă şi, într-adevăr, nasol! Am o faţă! La TV încep ştirile. Andreea Esca turuie numai despre mortăciuni, violuri, crime, accidente rutiere. Se aud doar Esca şi zgomotul foarfecelor mânuite cu dibăcie de meseriaşele care au un ochi pe client şi unul pe Pro TV. Aud oftaturi, observaţii, comentarii. Îmi vine să fug. Dar sunt abia la jumătatea tunsului. Esca prezintă idioţenia unora care au tăiat un copac de pe stradă, iar acesta a căzut apoi fix pe o casă din apropiere. Mă uit la ceas şi zic: “Au trecut 14 minute şi ăştia nu au dat o ştire pozitivă. Ce-aş închide televiziunile astea vreun an, aşa”. Simt în ceafă, ca pe niște pumnale, privirile pline de reproş ale asistenţei. Şi inevitabilul se produce: “Main eventul” jurnalului îl reprezintă starea de sănătate a dinamovistului Cristi Borcea. Nu mă pot abţine: “De ce dracului nu crapă oameni ca ăsta? Ca Borcea ăsta sau ca Gigi Becali?”. O frizeriţă e gata să mă mănânce. “E neam cu el”, îmi şopteşte doamna Jeni. “Am încurcat-o”, zic. Femeia însă nu e “ultras” Becali. Ține să-mi reamintească totuși actele de caritate făcute de celebra sa rudă. Îi spun şi eu faptul că Gigi nu dă o banană decât în prezenţa a 20 de camere de luat vederi şi a tuturor ziariştilor de casă. Aduc în discuţie şi faptul că ai noştri copii nu mai văd oameni normali la TV, prin ziare, ci doar retardaţi prezentaţi ca VIP-uri. După care tac…
“Gata, domnu’ Adi. Să vă fie de bine”, mă trezeşte din visare doamna Jeni. Plătesc şi plec.
Ce frumoase erau frizeriile înainte. Nu erau televizoare, doar câte un radio minuscul şi multe ziare şi reviste pe măsuţa din mijlocul prăvăliei. La frizerie auzeai ştirile direct de la clienţii care erau descusuţi de frizerii dornici să afle lucruri noi sau, doar aşa, de flecărit.