La mare, la Mamaia

Am profitat de faptul că toate buletinele meteo au dat ca bună prognoza pentru sâmbătă şi am dat o fugă până la mare. Mi-am luat fetele şi, după două ore şi jumătate, eram pe plajă la Mamaia. “Tati, aici oamenii vorbesc româneşte sau bulgăreşte?”, m-au întrebat fetele mele. “Româneşte”, le-am răspuns. “Păi de ce nu mergem în Bulgaria?”, a venit şi a doua întrebare. Le-am explicat că nu avem timp să mergem în Bulgaria pentru că nu vom sta pe plaja decât câteva ore. O baie, o repriză de plajă şi înapoi acasă.

După mai bine de trei ani, am călcat iarăşi pe litoralul românesc. Mărturisesc faptul că am avut aşa o strângere de inimă. De nostalgie. Dar atât. Parcă nici nu au trecut 3-4 ani, ci 20. Aşa m-am simţit.

Am intrat în Mamaia pe la Parc şi am ajuns în celălalt capăt, la Alcor, un hotel de două stele, sau trei, în care nu s-a investit aproape nimic din 1989 încoace.

Nu ne-a cerut nimeni taxa de staţiune. Probabil, oamenii şi-au făcut plinul. Am lăsat “Aqua Magic”, parcă aşa se cheamă, în dreapta. După câteva sute de metri, pe mâna stângă, m-am uitat după cherhana. Nici nu ştiu dacă mai există. În schimb există cârciuma lui Stelu Enache, bunul nostru prieten.

Ceva mai departe,pe partea dreaptă ne-a apărut Dorna. Uite şi Dorna! Înainte de “89, veneam aici, la restaurantul hotelului cu Stelu Enache să bem osticlă de vin şi să ascultăm trupa lui Lakis. Acolo, la Dorna, am văzut prima oară sintetizator. Şi tot pentru prima oară am cunocut câţiva băieţi, care se căsătoriseră de formă cu nişte nordice boccii, trecute de prima tinereţe, doar pentru a pleca din ţară. Le invitau la restaurant şi le ţineau cu spatele la formaţie!

Pe la ora 21.00-21.30, la restaurantul Dorna, responsabilii închideau lumina de câteva ori în local ca lumea să se simtă şi să plece! Programul se terminase.

Uite, pe stânga, chiar pe malul lacului, şi Scandinavia, hotelul lui Iacubov inaugurat acum câţiva ani cu mare pompă. Închis. Ăsta e din altă eră. Rex-ul, apoi Vega, unde s-a filmat “Nea Mărin miliardar” şi, în sfârşit, Alcor. Păcat de numele ăsta.Îmi aduce aminte de “Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian”.

În zare, nu departe, pe stânga, aproape de ieşirea spre Năvodari, se află Complexul Caraiman. Cu hotelurile sale 1 şi 2. Pe vremuri aici era o discotecă. Se intra numai pe valută, aşa că muşteriii erau, în mare parte, străini. Aici am venit, o dată, cu Petre Tache, alt machedon, prieten de familie, ca să luăm nişte benzi de magnetofon cu muzică. “E caldă. Azi a intrat în ţară”, îi spunea lui Petre omul care îi vindea muzica. Iar în câteva zile, muzica răsuna în “Ring”, în Costineşti, acolo unde Petre era DJ. Chiar am să scriu odată câte ceva depre familia Tache, ce stătea odinioară în Constanţa, pe Griviţei numărul 14, în spatele magazinului Tomis. I-am căutat de mai multe ori, după Revoluţie, dar nu i-a mai găsit. Probabil, nea John şi tanti Evantia, părinţii lui Petre şi ai lui Gigi, ca şi părinţii mei, au murit. Sau poate încă trăiesc.

Cam astea-s amintirile mele despre litoralul românesc. Un litoral care nu mă mai atrage. Un litoral cu servicii de toată jena, cu oameni puşi pe japcă, cu preţuri mari, cu maşini parcate pe spaţiile verzi, cu şmecheri, foarte mulţi şmecheri, cu oameni curioşi, cu mizerie, cu hoteluri vechi, degradate, în schimb cu vile, cu căsoaie şi viloaie de îţi iau ochii. Sau mai bine zis care îţi luau ochii, pentru că acum multe sînt de vânzare. Dar nu le mai cumpără nimeni, pentru că e criză.