Când spun, şi o spun des, că viaţa asta e frumoasă şi că merită trăită, cinstită, preţuită, nu spun vorbe-n vânt. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, iubesc viaţa, aşa cum e ea. Şi, slavă Domnului, nu e uşoară.
Iar bucuriile vin mult mai des decât dezamăgirile. Din păcate, doar pe cele din urmă le ţinem minte. Şi asta pentru că ne place să ne victimizăm.
În fiecare dimineaţă, când mă trezesc şi zăresc blocul de vizavi, că asta-i toată panorama ce mi se dezvăluie, îmi fac cruce. Şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu, dacă o exista aşa ceva, că am mai prins o zi.
Iau fiecare zi ca pe o binecuvântare, pentru că nimeni nu îmi garantează că mâine dimineaţă voi mai admira rufele atârnate la uscat pe sârme la ferestrele blocului de vizavi sau că voi mai fi trezit de vreo manea la modă în Mexic.
În seara asta, am onorat invitaţia prietenilor de la www.viitorulromâniei.ro, unul dintre cele mai bune şi mai ales sănătoase domenii media online din România, care au dat o bere, aşa, de final de an.
Încerc să colaborez cu oamenii. Mi-au şi publicat un material, după care m-au adoptat.
“Tati, e ceva lejer. Ne adunăm o mână de oameni”, mi-a zis Robert Gherghe, omul care gestionează destinul “viitorului României”!
Şi-am mers, la o cârciumă undeva pe lângă Foişorul de Foc, pe strada Ştefan Mihăileanu, la numărul 42. “Coftale” se numeşte. E într-o casă veche, de pe vremea “burghejilor”. O casă d-aia cu camerele mari, înalte şi cu uşi uriaşe.
Şpriţul de la “Coftale” mi-a dat ocazia să stau de vorbă cu câţiva actori tineri, foarte apreciaţi şi foarte … în vogă, ca să zic aşa.
În plus, m-am revăzut cu câţiva foşti colegi de la Evenimentul zilei, oameni de care ziarul ăsta nu va mai avea parte niciodată. Nici dacă s-ar da timpul înapoi.
Surpriza cea mare, pentru mine doar, a reprezentat-o prezenţa lui Nae Caranfil, poate singurul regizor român comestibil din ultimii 25 de ani.
M-am fâstâcit ca un preşcolar la serbarea de Crăciun până să intru în vorbă cu Nae. De fapt, am avut nevoie de ajutor! “Lipeala” mi-a făcut-o Alexandra Olivotto, fosta mea colegă de la Evz, care i-a zis simplu: “Nae, hai să-ţi prezint un mare ziarist”!
Alexandra ne-a făcut şi o poză, după care a plecat, lăsându-mă în compania lui Nae. Nae Caranfil, tati!
I-am explicat că nu vreau să-l pup în cur, dar că nu pot să nu-l felicit pentru “Closer to the Moon”, pe care l-am văzut fără să ştiu cine l-a regizat. Iar Nae mi-a mulţumit pentru aprecieri.
Am ţinut apoi să-i povestesc o întâmplare din 1991. Sau poate 1992, dar nu mai departe. Deci, un episod de acum aproape un sfert de veac.
“Domnule Nae, tatăl d-stră avea pe vremuri, imediat după Revoluţie, o emisiune despre film pe TVR. Cred că emisiunea era difuzată joi sau vineri seară. Nu mai ţin minte exact”, mi-am început eu “spiciul”.
Nae, căruia, am impresia, îi plac poveştile, a devenit şi mai atent.
Aşa că am continuat!
“Iar, la finalul fiecărei emisiuni, domnul Tudor Caranfil lansa o ghicitoare. Era difuzată o secvenţă dintr-un film, iar telespectatorii erau invitaţi să răspundă, în scris, prin poştă, că aşa erau vremurile.
De cele mai multe ori ştiam răspunsurile, dar nu aveam timp să scriu.
Într-o seară, ghicitoarea era din Doctor Zhivago, capodopera lui David Lean. Cum văzusem Doctor Zhivago până la acea oră de cel puţin 20 de ori, un film pe care îl consider printre cele mai bune 10 din istoria cinematografiei, simt cum îmi creşte nivelul de adrenalină. Habar n-aveam că am aşa ceva. Adică, adrenalină!
Şi i-am scris tatălui d-stră o scrisoare în care, pe lângă numele filmului, am mai scris “câteva” amănunte!
Adică, toată distribuţia filmului, contextul din care era decupată secvenţa respectivă, tema filmului, ca şi numele romanului şi pe cel al autorului după care a fost făcut. Plus două rânduri despre destinul lui Boris Pasternak!
Iar peste două săptămâni, domnul Tudor Caranfil mi-a citit scrisoarea la emisiunea dânsului”.
După ce i-am spus povestea, Nae a zâmbit, iar mie mi-au dispărut emoţiile.
Aşa că mi-am permis să-i spun părerea mea de simplu consumator vizavi de filmele româneşti apărute după 1990.
La unele critici ale mele a comentat, la altele s-a abţinut.
Când ne-am despărţit, Nae Caranfil mi-a zis: “Sunt onorat”!
A zis poate doar aşa, “de-un capris, de-un pamplezir”, dar mie cele două cuvinte mi-au mers la inimă.
Am stat la masă cu Nae Caranfil! Păi, nu e frumoasă viaţa asta, tati?!