Când uiţi de ziua de naştere a unor persoane apropiate, înseamnă că ai o problemă. Iar eu am. Asta e sigur. Niciodată în ultimii ani nu m-am simţit mai prost ca atunci când, din Germania aia de o iubesc atât de mult, Christian Clemens, prietenul meu drag, mi-a zis: “Frate, te iert”. Apoi, la fix o săptămână, soră-mea, Lea, îmi spune: “A fost ziua lui Darius, cumnatul tău. Nimeni din partea familiei mele n-a dat un telefon…”. Mi-a crăpat obrazul de ruşine. Eu care nu uitam pe vremuri nicio aniversare. P’a soacră-mii, pe ale vecinilor, pe a nu mai ştiu cui. Aşa eram eu. Am zis bine: Aşa eram eu…
De ceva vreme am început să uit. Multe… Zile de naştere, aniversări. Uit de mine…
E sfârşit de an. Şi, ca de obicei, fac bilanţuri, planuri. În mintea mea, desigur. E, aşa, o chestie rămasă de pe vremuri, când eram obligaţi să facem bilanţuri.
Şi, concluzia, adică bilanțul? Ce zice? Amestecate… Nimic clar. Când uiţi de datele de naştere ale unor persoane apropiate, aşa cum sunt Christian şi Darius, atunci, credeţi-mă, îmi e ruşine de mine…
La mulţi ani, prietene! La mulţi ani, cumnate!