La mulţi ani, fetele lui tata!

“Tati, a fost cea mai frumoasă aniversare a noastră de până acum! Vezi, uite-te pe cer, au apărut şi stelele. Se spune că stelele sunt sufletele celor plecaţi de pe pământ. Ale celor morţi. Noi credem că sunt acolo, printre stele, şi bunicii noştri, adică părinţii tăi, şi vor să ne ureze la mulţi ani”, îmi spun fetele mele, Ana-Larisa şi Maria-Alexandra, în timp ce ne întreptăm spre cămăruţa din Mexic. E trecut de miezul nopţii. E deja 4 iulie. Ziua fetelor a trecut. A ţinut, ca în poveşti, trei zile! Am început să sărbătorim marţi, 2 iulie, cu mult înainte de ora 00.00 a zilei următoare, 3 iulie, ziua în care ele au venit pe lume acum nouă ani, şi o încheiem pe 4 iulie!
Sunt îmbrăcate în rochiţele cele noi şi încălţate în săndăluţele primite tot de ziua lor de la doamna Anişoara. Susţin că nu sunt obosite, dar le simt. “Ne uităm la un film?”, întreabă Alexandra. “Să ajungem acasă şi vedem”, îi răspund. “Tati, trecem pe lângă câinii aceia răi? Nu e aşa că nu îi băgăm în seamă, iar ei ne vor lăsa în pace?”, îmi şopteşte Larisa, în timp ce mă strânge de mână. O asigur că totul e în regulă, că patrupezii respectivi au treburi mult mai importante decât să ne latre pe noi.
Ajungem în sfârşit în Mexic, iar fetele mele, după un duş şi “istovitorul” spălat pe dinţi, adorm instantaneu! Au şi uitat de film, ceva cu monştrii, nu mai ştiu exact ce vroiau ele să vizioneze!
Le privesc cum dorm. Doamne cât de mari au crescut! Aş vrea să scriu ceva, dar n-am inspiraţie. Nu ştiu unde naiba mi-a fugit cheful de scris. De câte ori n-am început să scriu, aici, pe blog, şi am renunţat după câteva fraze.
Cu doar câteva minute înainte de ora 00.01 a zilei de 3 iulie, care marchează momentul venirii Larisei pe lume (Alexandra a sosit două minute mai târziu), am postat câteva rânduri pe Facebook cu privire la eveniment. Am şi avansat ideea că voi scrie ceva pe blog. N-am făcut-o, chit că nu m-am îmbătat!
În fiecare noapte de 2 spre 3 iulie, de opt ani încoace, stau şi meditez. Fericit de această dată şi numai după ce fetele adorm! Şi cu fiecare an ce trece, meditez din ce în ce mai mult. Pentru că, cu fiecare an ce trece, amintirile îşi măresc volumul, se înmulţesc mai bine spus, însă şi grijile pentru viitor cresc direct proporţional. Lev Tolstoi spunea că nu există prezent. Nu există decât trecut şi viitor. Dacă ar exista prezent, timpul s-ar opri, zicea bătrânul Lev, iar asta ar fi de neconceput. Şi îi dau dreptate.
Aşadar, doar despre trecut şi viitor! Mi-aş dori ca încă cel puţin vreo 20 de ani de acum înainte să sărbătoresc alături de fetele mele acea zi de 3 iulie 2004, când ele au venit pe lume. N-am uitat nimic sau, mă rog, aproape nimic, din toată această perioadă de nouă ani, pe care eu aş extinde-o incluzând şi lunile dinainte de naştere. N-am uitat nici cum au venit pe lume (unii ştiu, dar o să vă povestesc tuturor într-o zi), nici ziua în care le-am adus acasă, în Sălăjan, nici de primele cuvinte sau de primii paşi. N-am uitat nimic.
Le privesc! A câta oară? Dorm buştean! În pat, alături de ele, o mulţime de jucării. Sunt multe dintre cele care le-au fost prieteni în toţi aceşti nouă ani: ursuleţul Teddy, broscuţa Oac, Sebastian, oiţa din Noua Zeelandă, Nemo. Nici nu ştiu unde am să mai intru şi eu!
Gata! Mă opresc cu scrisul! La mulţi ani, fetele lui tata!