E 1 decembrie, iar eu stau acasă, în timp ce fetele mele aleargă, probabil, spre Arcul de Triumf, pentru că, fireşte, au întârziat la parada militară. Lipsa de dialog dintre cei mari îi lipseşte pe cei mici de chestiuni elementare, de micile bucurii ale vieţii, alea de la săvârşesc, atunci când se adună multe, multe de tot, pe cele mari.
Nu mai dau doi bani pe parada militară de 1 decembrie de multă vreme. Şi asta pentru că ziua de 1 decembrie, Ziua României, a fost transformată de politicieni, în cârdăşie cu televiziunile, într-o afacere. Băi de mulţime, campanie electorală, zâmbete strâmbe…
Ziua naţională e sărbătorită de românii adevăraţi în sufletele lor. Uite, de exemplu, pe porcăria asta de Facebook, sunt puţin dur, dar de fapt e un alint la adresa Facebook-ului (!), mulţi simt nevoia exteriorizării cu privire la data asta de 1 decembrie. Şi mulţi sunt sinceri, iar mesajele postate îmi dau speranţă vizavi de viitorul acestei naţii.
De 1 decembrie, am decis ca, în locul paradei militare, să mă uit la un film despre Părintele Arsenie Boca. Acum fac o pauză, după care voi răsfoi “O istorie sinceră a poporului român”, a lui Florin Constantiniu. Dacă n-aţi citit-o, citiţi-o. Aşa am decis eu să sărbătoresc ziua de 1 decembrie.
M-am lăudat degeaba. Caut cartea de mai bine de 10 minute prin micuţa mea bibliotecă. Nu dau de ea. Acum îmi amintesc că am împrumutat-o cuiva. Am impresia că ştiu şi cui, dar nu mai contează. Măcar să-i folosească şi să o dea şi altcuiva să o citească. Asta m-ar bucura. Am să-mi cumpăr alta.