La Padina!

Ca prahovean, jur, mi-a fost ruşine sâmbătă când am ajuns la Padina. Şi asta chit că Padina e în Dâmboviţa şi nicidecum în Prahova! Mi-a fost ruşine în primul rând pentru faptul că în tinereţea mea n-am cotrobăit aşa cum ar fi trebuit Munţii Bucegi. Aţi observat, nu mă leg de alţi munţi, ci doar de ai mei, de Bucegi! Nici nu ştiu de ce… Neglijenţa mea se poate traduce în fel şi chip. Nici nu vreau să mă gândesc. Şi iar ajung la vorba doamnei Anişoara, care mi-a zis zilele trecute că “habar nu ai să-ţi trăieşti viaţa”.
De fiecare dată când ratăm ceva, nu neapărat definitoriu pentru existenţa noastră, dăm vina pe providenţă. Aruncăm cu pietre în soartă, înjurăm destinul, căutăm scuze. Niciodată însă nu atingem, nu descoperim adevăratele cauze ale ignoranţei noastre.
Îmi amintesc, eram pe la mijlocul anilor 80, cred că prin vara lui 1986, la un an după ce terminasem liceul, când am făcut un adevărat tur de forţă: Buşteni – Babele şi retur pe Jepii mari şi Jepii mici. Nici nu mai ştiu care a fost ordinea. Nu mai contează. A fost o pură întâmplare, o nebunie de moment, a mea şi a lui Bebe Rusanovschi, vecinul meu de la etajul I de pe Găgeni 88. Chiar am povestit la Padina despre acea excursie. Şi, ca o a dracului coincidenţă, azi, după-amiază, sună telefonul: “Sunt Bebe, pritenul tău din copilărie. M-am întâlnit întâmplător cu Edi, fratele tău şi i-am cerut numărul de telefon”. Incredibil! Pe Bebe nu l-am mai auzit de ani de zile. Să fie cel puţin 10! Iar azi, a doua zi după ce m-am întors de la Padina, el mă sună!
M-am agăţat de partenerii “Padina Fest”, Federaţia Română de Ciclism şi de Ge0 Bate Şaua. Aşa am ajuns la Padina. Mi-am luat fetele şi am urcat cu maşina lui Cipic.
Ana-Larisa şi Maria-Alexandra m-au uimit din nou prin felul lor de a fi. Uneori matur pentru vârsta lor, alteori infantil, sub limita celor 7 ani ai lor! Am constatat cu surprindere că fetele mele nu ştiu să urce pe munte. Nici să coboare. Şi asta în condiţiile în care numai anul acesta au fost la Miercurea Ciuc de nenumărate ori. Dar acolo, din păcate, au alte preocupări. Doamna Anişoara m-a bombănit când a auzit remarca mea vis a vis de Miercurea Ciuc şi de urcatul fetelor pe munte…
Drept urmare, am hotărât să merg mai des la munte cu fetele mele.
În ultima săptămână am stat aproape în permanenţă cu ele. Din cele 7 zile ale săptămânii trecute, trei le-am petrecut la ziar, la EVZ, două la Angheleşti, la Mitiţa, verişoara mea, iar două la Padina.
N-am crezut vreodată, mai ales când erau foarte mici, că mă voi înţelege atât de bine cu fetele mele. Stăm uneori şi vorbim ca nişte oameni mari. Înţeleg mai mult decât ne închipuim. În egoismul şi în nesimţirea noastră ignorăm de cele mai multe ori dorinţele şi părerile copiiilor. Mult mai curaţi, mult mai relaxaţi în tot ceea ce fac, copiii ne pot fi exemplu de urmat. Doar că nu vrem să acceptăm asta. Iar atunci, persistăm în greşeală, dăm frâu liber celor mai primitive instincte, celor mai egoiste sentimente.