Bondarii, Cristina (sau Mitiţa cum îi zicem noi, apropiaţii) şi Cristian, verii mei, mi-au povestit atâtea despre târgul de la Gălăteni, încât nu m-am putut abţine şi m-am dus. M-am dus mânat de amintirile copilăriei, amintiri în care mama, Dumnezeu să o odihnească în pace, făcea din toamnă un anotimp special. Un anotimp în care toată recolta era transformată în provizii de iarnă. Îmi amintesc cum într-un week-end pivniţa noastră de pe Găgeni 88 era transformată în supermarket! Varză murată, cartofi, mere, zacuscă, ardei copţi, vinete, zacuscă… Aşa era pe vremuri. Acum, pivniţa copilăriei mele s-a mutat la Carrefour, la Auchan… Lumea nu mai face provizii de iarnă. Pur şi simplu cumpără gata făcute toate bunătăţile cu care noi am crescut. Nu mai contează că n-au gust, că-s pline de E-uri…
“Tati, merită să baţi drumul până la, cum ai zis, Gălăteni? Merită banii”, m-a întrebat Christian, prietenul meu, cu o seară înaintea plecării mele spre Gălăteni. “Pentru sufletul meu, merită”, i-am răspuns.
M-am trezit la 5 dimineaţă, iar în mai puţin de o jumătate de oră părăseam Mexic-ul cu destinaţia Gălăteni.
Gălăteni e un sat la câţiva kilometri de Videle înspre Roşiori, pe ruta Bucureşti – Craiova. Cu trenul.
“Bună dimineaţa! Vă rog frumos, un bilet dus-întors până la Gălăteni”, îi zic casierei de la Gara Basarab, devenită în ultimii ani o gară tristă. “16 lei cinzeci”, îmi zice casiera. Plătesc şi plec. Trenul de Craiova pleacă peste mai bine de o jumătate de oră. Trenul e tras la linia 2B. Mă urc în faţă, la primul vagon, cel care la Angheleşti opreşte exact în dreptul casei Bondarilor, verii mei, care urmează să urce, să mă însoşească la Gălăteni. Ei şi-au făcut deja cumpărărturile. Acum merg, aşa, doar pentru mine.
Găsesc un loc. Mă aşez. În faţa mea e cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea. Nici nu ştiu dacă e femeie, de fapt. Ştiu, ştiu, nu e bine să râzi de defectele oamenilor. Dar, jur, femeia asta n-are nici măcar un defect. E, pur şi simplu, urâtă. Are chiar şi mustaţă. Toate femeile urâte au şi mustaţă. Aşa am constat eu. Parcă e ceva obligatoriu. Mustaţa!
Mănânc un covrig, cumpărat din faţa gării. Am dat pe el un leu. Tot atâta costă o pâine. Trenul porneşte. O oră până la Angheleşti. Acolo se urcă Bondarii. Apoi urmează Videle. Mă uit pe bilet. Aproximativ o oră jumate până la destinaţie.
Vine naşul. Mă simt prost că îi arăt biletul. Ceilalţi îi bagă un leu, doi, depinde de destinaţie.
La Angheleşti, Mitiţa se urcă în tren cu un pahar plin cu cafea. E pentru mine. Îi cedez locul şi mă duc pe culoare lângă Cristi, soţul ei, care încă nu şi-a înghiţit gălbenuşul. N-are chef de vorbă. Mă simt vinovat. Oamenii ăştia s-au trezit cu noaptea în cap ca să meargă cu mine la Gălăteni.
Ajungem la destinaţie.
“Unde e târgu?l”, întreb. Nu mai aştept însă răspunsul. În gară, pe linia întâi, agăţate de un tren dezafectat, atârnă câteva oi, tăiate, jupuite, gata de tranşat. Un puţ. şi el părăsit, e martorul sacrificării unor viţei treziţi prematur din somn în acea dimineaţă posomorâtă. E incredibil ce văd. Pe mese improvizate, negustorii, mulţi dintre ei ţigani, îşi vând marfa: carne de porc, de vită, de oaie. E barbar, dar în acelaşi timp rustic. Tradiţional! Probabil, doar în India şi în ţările din Rusia asiatică mai vezi aşa ceva.
Ceva mai încolo, se vând brânză, lapte, ouă. Un bătrân stă cu două gâşte în faţă. “25 de lei bucata, taică”, îmi zice moşul. “Dacă le vrei pe amândouă, atunci negoiciem”, adaugă el. N-am venit însă nici pentru carne, nici pentru ouă, cu atât mai mult pentru o gâscă ce costă puţin mai mult decât un pachet de ţigări. Am venit pentru ardei, vinete şi roşii. Mi-am propus să fac zacuscă, să bag nişte vinete şi nişte ardei la congelator, ceva ce nu mai are nevoie decât de câteva minute pentru a fi aruncate în farfurie.
Vinetele, un leu şi un leu cinzeci kilogramul. Roşiile, pe alese, un leu cincizeci. Ardeii, un leu. Îmi e şi ruşine. Oamenii ăştia au muncit toată vara şi vine un bucureştean să le cumpere munca pentru câteva sute de mii vechi… E trist. Ca agronom, sunt impresionat. Ştiu cât muncesc oamenii ăştia. Vremurile sunt însă grele.
După mai puţin de o jumătate de oră de umblat prin piaţă, ne-am procopsit cu 11 sacoşe pline ochi cu legume! 11 sacoşe la trei oameni! Plus un burlan, pe care Cristi l-a cumpărat cu 10 lei, deşi negustorul cerea 20.
Ne întoarcem la tren. Se porneşte ploaia. De fapt e o mocănească enervantă. Mă rog să nu plouă mai tare, iar ploaia se opreşte.
Vine trenul. Ne urcăm cu greu. 11 sacoşe şi un burlan, număr în permanenţă. După o jumătate de oră coborîm la Angheleşti. Cristi rămâne în tren, se duce la Bucureşti, la serviciu.
La Angheleşti începe, pentru mine, adevărata muncă. Am de copt 18 “kile” de vinete şi vreo 10 de ardei. Apoi de curăţat 10 kg de roşii, alte 5-6 de ardei, toate pentru zacuscă. Încing grătarul. Lemne sunt, dar îmi vine să mor că n-am luat de la Bucureşti un sac de cărbuni. Era mai spornic.
Una peste alta, încheiem lucrul pe la 10 noaptea. “Record”, îmi zice Mitiţa, care adaugă: “Când o vedea Cristian mâine cât am muncit, o să-şi facă cruce”.
Până atunci îmi fac eu cruce. Mă duc să trag un pui de somn. Peste câteva ore mă voi trezi. Trebuie să pornesc cu primul tren către Bucureşti ca să duc fetele la şcoală.