Nu mai am chef de scris. De fapt… Cum naiba să mă fac înţeles? Adică am, dar nu mai îmi vine să mai aştern tot ceea ce gândesc, aici, pe blog. Mi-am făcut pe calculator un folder, în care mi-am propus să le scriu fetelor mele. Să citească mai târziu, atunci când vor mai creşte. Am şi scris o scrisoare, adresată însă doamnei Anişoara, pe care am şi trimis-o destinatarului. Am primit, aşa cum mă aşteptam, un răspuns scurt şi evaziv, lipsit de nuanţă şi de conţinut, aşa cum sunt majoritatea oamenilor din jurul meu.
S-au întâmplat atât de multe de când n-am mai intrat pe blog…
În schimb, navighez zilnic pe Facebook, unde citesc numai tâmpenii. Am impresia că cei mai mulţi dintre cei care şi-au făcut cont acolo nu urmăresc decât să iasă în evidenţă. Cu orice preţ. Uneori, ceea ce citesc acolo mă distrează. Alteori, mă scârbeşte. De cele mai multe ori, însă, mă lasă rece.
Munca la ziar îmi acaparează aproape tot timpul. Ştiu, nu interesează pe nimeni. Sport 1 s-a dus dracului, aşa că singura sursă de venit a rămas amărâtul ăsta de ziar.
Încerc, având pilda celor din jur, să devin mai nesimţit, să nu îmi mai pese decât de mine. Nu pot, însă. Defect de fabricaţie.
Încep să mă satur de Mexic. Prea mulţi ţigani, prea multă mizerie, prea multă nesimţire. Dar măcar oamenii ăştia au o scuză. Ce explicaţie caută însă oamenii cu şcoală, care se comportă uneori mai grotesc decât mexicanii mei?
Apropos de ţigani. A murit regele lor. Televiziunile au înnebunit. N-au dat nimic altceva zile în şir. A trecut şi asta cu regele, dar televiziunile s-au prins am impresia în sfârşit ce miză reprezintă ţiganii ca telespectatori. S-au prins, se pare, şi ăştia cu televiziunile lor de căcat că ţiganii pot reprezenta un “targhet”! Bună dimineaţa! Peste tot, numai despre ţigani se vorbeşte.
Moartea lui Costică Ştefănescu a trecut neobservată. Doar pe “feisbuc” a fost ceva iureş. Şi în rubricile de sport al ziarelor. Cam atât.
Am fost week-end-ul trecut la Tulcea. La Festivalul lui Ivan Patzaichin. Am fost onorat de invitaţie. Doamne, dacă am avea încă o mie de Ivani Patzaichini în ţara asta… Ce bine ar fi.
De ce oare n-a urmat Revoluţiei din decembrie 1989 un război civil. Ce bine ne-ar fi prins! Ar fi fost singura şansă să scăpăm de comuniştii şi de securiştii care ne conduc în continuare. Am zis-o şi acum vreo 20 de ani: trebuia să umblăm cu ghilotina, ca la 1789, în Franţa, şi să tăiem vreo 2-3 milioane de capete. Şi cred că naţia asta şi-ar fi revenit. N-a fost, însă, să fie.
În aceste condiţii, diversiunea şi manipularea sunt legi de bază ale unei societăţi corupte, mârşave, grobiene.
Diversiune şi manipulare. Două termene cu care m-am lovit, printre altele, şi acum două zile, când un doctorand în sociologie mi-a cerut să-i răspund la câteva întrebări. Ca jurnalist. N-am fost singurul. Au mai fost câţiva colegi de ziar.
Omul, un tânăr absolvent de sociologie, care mai şi predă această materie am înţeles, m-a făcut să mă simt prost. Ştia atât de multe termene străine mie… Am încercat să contraatac cu armele căpătate în ultimii aproape 20 de ani de presă de un absolvent de Agronomie. “Sunt precum lăutarii. Meseria asta am făcut-o din pasiune şi învăţând-o din mers”, i-am răspuns tânărului. În ora petrecută alături de el am învăţat o mulţime de lucruri. Mereu am spus că toată viaţa învăţăm.
Apropos de asta: acum vreo două săptămâni, pe National Geographic ori pe Discovery, nu mai ţin minte, am văzut un material despre un animal de a cărui existenţă habar nu aveam! Vedeţi! Asta-i treaba cu învăţatul.
Îmi e dor de fetele mele. Sunt iarăşi în Secuime, acolo unde, din păcate, nimeni nu le învaţă limba maghiară. Le învaţă altceva… Abia aştept week-end-ul. Mă duc să le iau. Am promisă o maşină.
Mă uit pe calendar. Doamne ce repede a trecut şi vara asta. Anul ăsta, de fapt. Şi n-am făcut nimic. Am muncit, deşi n-aş găsi o a doua persoană să-mi confirme asta, şi atât. Mă întreb uneori de ce naiba mai trăiesc? Doar aşa? Urâtă viaţă…
La sfârşitul lunii plecăm în Croaţia. Noi, băieţii din naţionala jurnaliştilor! E Olimpiada Media. Trebuie să ne apărăm nişte titluri cucerite anul trecut la Beirut, în Liban. Sper să facem rost de banii necesari până la ora plecării, altfel ne facem de râs.
Joia trecută am fost la meci, la Ploieşti. La Petrolul – Swansea. Am văzut cel mai bun meci al echipei mele de suflet din ultimii ani. Ştiu, sunt mulţi care spun că Swansea a venit în excursie, etc, etc. Cine-i ascultă?
La meciul tur, ăla în care Petrolul şi-a furat-o cu 1-5, am trăit ceva incredibil. A fost prima oară când fetele mele au stat 90 de minute, plus prelungiri, cu ochii lipiţi de televizor şi au suferit pentru echipa lor de suflet. Îmbrăcate în tricurile lui Fenerbahce, alea vechi, cumpărate de la Istanbul acum trei ani, Maria-Alexandra şi Ana- Larisa au suferit pentru Petrolul mai abitir decât tatăl lor. Şicanate de un stelist nesuferit, prietenul Dragoş Mateescu, care a întrecut fie vorba între noi orice măsură, la 0-5 fetele mele au izbucnit într-un plâns care n-a fost temperat nici măcar de super-reuşita lui Gicu Grozav. Mi s-a rupt inima. Asta după ce, cu câteva ore înaintea meciului din Ţara Galilor, în drum spre strada Ruşchiţa, Larisa mi-a mărturisit, în mijlocul unei discuţii despre naţionalism şi patriotism, că: “tati, la ultimul meci al naţionalei de rugby, atunci când a cântat imnul nostru, mi-au dat lacrimile”. Ce să mai spui la o asemenea mărturisire?
Asta lecţie de Sociologie!