Leonard Doroftei: “Nu pot trăi fără ploieştenii mei”

Adi Dobre

Unul dintre cei mai iubiţi fii ai Ploieştiului, fostul mare campion de box Leonard Doroftei spune că nicăieri nu se simte mai bine decât în oraşul “aurului negru”, în care a copilărit.

Leonard Doroftei este fără îndoială unul dintre cei mai iubiţi fii ai Ploieştiului. A dus cu el peste tot în lume numele urbei lui Caragiale. S-a fălit şi încă se făleşte cu statutul de “republican”. Marele pugilist este la această oră poate cea mai respectată personalitate a oraşului Ploieşti. Şi-a câştigat acest privilegiu prin muncă, sudoare şi multe sacrificii, menţinându-l prin felul său simplu de a fi.

În vârstă de 40 de ani, Leonard Doroftei are o mică afacere, un restaurant în care, în adolescenţă, după cum mărturiseşte, a tras prima bătaie adevărată. Pentru ploieşteanul de rând, Leonard Doroftei este o marcă “made in Ploieşti“.

EVZ: Dorule, cum a fost copilăria ta?
Leonard Doroftei:
Ploieştiul mi-a oferit cea mai frumoasă copilărie pe care o poate trăi un copil. Jucam ruble, mă plimbam cu marfarul, ceream insigne de la ruşi. Aveam chiar o colecţie impresionantă de insigne. Făceam colecţii şi de ruble, de capace. Pe lângă ruble şi capace, mai colecţionam timbre. Aveam patru clasoare. Acum nu mai ştiu nimic de ele. Au dispărut. Plecam de acasă, spuneam că merg să-mi fac lecţiile şi mă întâlneam cu băieţii. Jucam cu ei macao şi tabinet pe timbre, capace sau ruble.

Ai fost celebru de mic!
Mă cunoşteam cu toată lumea. Cu şoferii de autobuz din copilăria mea mă salut şi acum. Să-ţi spun un secret! În restaurantul pe care îl am acum m-am bătut pe vremuri pentru prima oară. Eram cu un prieten din Buzău, Ştefănescu, boxer şi el. S-a luat cu unii, a primit un cap în gură şi asta a fost scânteia. Băieţii au fugit pe scări, în sus, noi după ei. A ieşit o bătaie ca în filme, cu scaune rupte, cu geamuri sparte, o fumuseţe!

Ai luat bătaie?
Dacă am luat bătaie? Nu, am dat! Eram în cea mai bună formă. Nimeni nu îmi stătea în cale.

Aveai un loc preferat?
La periferia oraşului, acolo unde am trăit. Îmi aduc aminte şi acum de bătăile dintre străzi, dintre cartiere. Acum copiii stau numai la calculator. E sport naţional. Li s-au lăţit degetele de la tastatură! Îmi amintesc cu plăcere de prima arcadă spartă, de alergături, toate îmi sunt încă proaspete în memorie. Până la urmă, după o bătaie pe un cornet de îngheţată s-a născut pugilistul Leonard Doroftei. După bătaia aia am ajuns la sala de box. Locul meu preferat era între Dâmbu şi Bariera Unirii. Ploieştenii ştiu locul. Acolo unde încetinea marfarul. Ne urcam din mers în el şi ne plimbam. Eram regi! Ca să fiu însă corect, m-am simţit bine peste tot. Nu cred că e colţişor în Ploieşti în care să nu fi ajuns.

Cum erau oamenii în copilărie?
Nu îmi mai amintesc cum arătau. Şi asta pentru că atunci lumea mergea la muncă. Nu vedeai oamenii pe străzi. Mai ştiu că aveam un respect deosebit pentru ei. Din acest motiv, în viaţa mea n-am furat nimic. Nici măcar la furat de cireşe n-am fost. Dacă săreau băieţii gardul şi luau ei, normal, mâncam, dar eu, repet, n-am furat niciodată. Să ştiţi că şi de dragul oamenilor din Ploieşti m-am întors acasă. Nu spun că sunt un om perfect, nu vreau să fac declaraţii de iubire oamenilor, dar aşa cum sunt ei, cu defectele lor, sunt ai mei şi nu pot trăi fără ei.

Dacă ai fi ghid pentru o zi, ce ai recomanda unui turist?
L-aş plimba prin Mimiu, în ţigănie, una dintre mahalele celebre ale Ploieştiului. L-aş duce prin combinatele şi rafinăriile din jurul oraşului, ca să simtă mirosul de gaze, de petrol. Apoi, obligatoriu, la cârciuma lui Doroftei. Să se răcorească la o bere! Sunt multe locuri de vizitat în Ploieşti. Parcul de la Sala Sporturilor, Palatul Culturii, care este un monument istoric, Muzeul Ceasului, Muzeul Petrolului. V-am spus, sunt multe. Mi-am adus aminte! L-aş duce şi la Bucov, la doar câţiva kilometri de Ploieşti, acolo unde, acum mai bine de 400 de ani, Mihai Viteazul şi-a făcut tabără. Cică este acolo un ţigan pe care îl cheamă Mihai Viteazul!

Ce îi lipseşte Ploieştiului?
Nu îi lipseşte nimic. Atâta timp cât există Leonard Doroftei, acestui oraş nu îi lipseşte nimic. Adică are onestitate, are glorie şi tot ce este mai bun pe lume. Doroftei este un exemplu pentru toţi tinerii din Ploieşti. Toţi ştiu că fiecare bănuţ a fost câştigat cu trudă.

Consideri totuşi că există şi aspecte negative prin care oraşul iese în evidenţă?
Nu sunt eu în măsură să spun ce îi lipseşte Ploieştiului. Eu am trecut pe la toate nivelurile, aşa că nu mă deranjează nimic. Mă simt bine şi în centrul oraşului, dar şi în ţigănie, peste tot.

Mai sunt lucruri care încă nu s-au spus despre Ploieşti?
Dacă nu se ştia, se va şti acum: locuitorii săi sunt cei mai mari luptători. Ne-am bătut cu turcii, cu tătarii, cu nemţii, cu americanii. Suntem şmecheri. Ploieştiul este un oraş campion. Un oraş care face campioni în toate domeniile. Avem campioni în sport, în politică, în presă, avem oameni buni şi frumoşi.

> Interviu apărut în ediţiile print şi online ale cotidianului Evenimentul zilei de vineri, 25 iunie 2010

One thought on “Leonard Doroftei: “Nu pot trăi fără ploieştenii mei”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *