Gheorghe Dinică

Pielea mi s-a făcut instantaneu ca de găină şi mi s-a pus un nod în gât. Asta a fost starea care m-a cuprins când am auzit de moartea lui Gheorghe Dinică.

Mărturisesc faptul că am deschis ochii sau, mai degrabă, urechile cu Birlic, Giugaru, Carboreanu, Nicki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Beligan, Tanţi Cocea, Carmen Stănescu şi toată acea generaţie inegalabilă. Apoi i-am descoperit pe Toma Caragiu, Cotescu, Moraru, Amza Pelea, Rebengiuc, Ogăşanu, Ovidiu Iuliu Moldovan. De Sergiu Nicolaescu nu mi-a plăcut în mod deosebit. Prea era comunist. Nici de Dinică, prea era rău! L-am văzut în multe filme pe Dinică. Chiar dacă nu avea roluri istorice, avea un farmec al lui. După Revoluţie l-am văzut în Patul lui Procust. Nu mi-a plăcut. L-am apreciat mai mult din piesele de teatru, dar tot nu-l consideram un titan. E greu să spui despre cineva că e cel mai mare, când Radu Beligan e încă în viaţă. Tocmai de aceea nu voi fi de acord, că de înţeles, înţeleg, cu tot acest circ mediatic care a însoţit clipele de după moartea lui Gheorghe Dinică.

Moartea lui Dinică, ştiu că par cinic, a fost o gură de aer pentru toată mass-media, dar şi pentru publicul sătul de campanie electrorală. Toată lumea s-a înghesuit să-i aducă un omagiu dispărutului. Chiar şi cei care, bag mâna în foc, nu-l ştiau pe Dinică decât din filmele lui Nicolaescu. Bocitoarele naţionale s-au pus pe treabă. Ca şi în cazul altor mari dispăruţi, fie ei artişti ori sportivi. Ca în cazul lui Ştefan Iordache, de exemplu. A mai scris cineva de el? Şi la fel îi spuneau, “maestrul”, “inegalabilul”, “cel mai iubit dintre pământeni”.

Am citit editoriale, scrise la comandă, reci şi fără niciun fel de formă, după lectura cărora mă mir că n-am făcut diabet. România pierde an de an oameni de valoare. Şi nu doar actori. Asta în condiţiile în care nonvalorile se înmulţesc ca buruienile. Spuneam acum două săptămâni parcă, după revenirea de la Viena, că n-am să mă mai uit la ştiri. Pentru că ştirile difuzate de posturile nostre de televiziune reprezintă un rău fără seamăn. Şi nu m-am mai uitat de atunci. Oricum trăiesc zece ore pe zi într-un mediu în care, vrând, nevrând, sunt la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi în lume.

Teatrul românesc a mai pierdut un nume mare. Dintre toate filmele şi piesele de teatru în care Dinică a jucat, mie îmi va rămâne în memorie, fără îndoială, cu rolul din “Take, Ianke şi  Kadîr”, piesă pe care am văzut-o de două ori. Şi, mărturisesc, am făcut-o pentru Beligan. Credeam că, dintre cei trei mari actori, el se va duce primul. Primul care a plecat a fost, aşa a vrut destinul, Gheorghe Dinică. Dumnezeu sa-l ierte.

One thought on “Gheorghe Dinică

  1. Total de acord!Doar ca Mesterul Radu Beligan este mult mai mult decit un actor.Este o institutie.Este Istorie! Asa ca poate fi spus despre Dinica cel mai mare….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *