Mama

Ieri, pe 6 iulie, a fost ziua mamei. Dacă ar mai fi trăit ar fi împlinit 70 de ani. Ce sumă frumoasă. S-a dus însă la doar 57 de ani. Lea, soră-mea, mă întreba uneori de ce nu scriu despre mama pe blog. N-am găsit vreo explicaţie. Şi mai zicea Lea că ea, mama adică, de acolo de unde e acum, nu mă lasă să scriu. E posibil… Chiar şi acum îmi e greu. Ce e oare de scris? Teoretic, multe, foarte multe. Practic…
Cred că nici mama n-ar fi fost de acord să mă apuc să “dau din casă”. Dar nu e vorba despre asta. Pentru cei care intră mai mult sau mai puţin accidental pe acest blog aş vrea să le spun atât: iubiţi-vă mamele acum, pentru că mai târziu veţi fi copleşiţi de regrete. Mie nu îmi dau pace nici acum, la atâţia ani după moartea mamei.
Pentru fiecare dintre noi mama e cea mai importantă fiinţă. Chiar şi după cei ai copii, locul ei e acolo, rezervat, pe viaţă. Asta pentru relaţiile normale dintre oameni, “A mea e cea mai bună”, zice unul. “Ba a mea e cea mai bună”, zice altul. Credeţi-mă, toate sunt cele mai bune, toate sunt pe locul 1. Chiar şi atunci când nu vrem să o recunoaştem. Chiar şi atunci când, din sentimentul acela matern, pe care nu îl înţeleg decât … mamele, se bagă în viaţa noastră, ne terorizează cu sfaturi, ne strică relaţii.
Mama mea a crescut 4 copii. Doi dintre ei au intrat la facultate înainte de 1989. Trei dintre ei s-au realizat prin propriile lor forţe. Unul şi-a sacrificat pentru o perioadă de câteva luni familia şi problemele personale şi a avut grijă de ea până în clipa în care a închis ochii.
Mama şi-a învăţat copiii să fie corecţi, cinstiţi, buni, civilizaţi, respectuoşi, umili, buni cu cei loviţi de soartă fie ei oameni, fie animale.
A şi greşit uneori, dar, sunt sigur de asta, doar din dorinţa de a face bine sau poate dintr-un sentiment ciudat, uneori greu de înţeles, de răzbunare, ca să folosesc totuşi un termen pe înţelesul tuturor, cu privire la sacrificiile făcute de-a lungul vieţii. Şi nu au fost deloc puţine.
Mama mea a sacrificat laptele cumpărat pe abonament, într-o perioadă, înainte de 1989, când românii uitaseră de omenie, de altruism, pentru a hrăni puii unei căţele otrăvite de un vecin. Mama lua din casă şi dădea celor aflaţi în suferinţă. A crescut un pui de guguştiuc abandonat din motive necunoscute. Ceva mai târziu doi pui de porumbel, de doar o săptămână, după ce ţiganii din cartier le furaseră părinţii.
Mama era o bucătăreasă nemaipomenită, calitate moştenită pe linie maternă. Cumpăra cărţi cu sacoşa şi apoi ne îndruma să le citim. Era veselă. Îi plăcea sportul.
Mama mea nu şi-a văzut decât un nepot. Pe fata cea mare a lui Edi. Sunt convins că ar fi întinerit dacă şi-ar fi văzut şi ceilalţi nepoţi, dintre care două perechi de gemeni.
Mama a fost o femeie frumoasă. Şi nu o spun de complezenţă. Chiar aşa era.
Mama a trăit, din păcate nu numai pentru generaţia ei, vremuri tulburi. Dar încerca să le facă cât de cât suportabile. N-a apucat să se bucure prea mult de democraţia asta de rahat, dar care, iată, ne permite să circulăm liberi prin lume. A văzut doar Libia atunci când tata muncea acolo.
Dincolo de bătăile pe care mi le administra cu regularitate, mi-o amintesc pe mama pe holurile spitalelor atunci când cineva din familie era suferind. Mi-o amintesc cum îmi ţinea tiră la o ţigară sau cum îmi dădea o hârtie albastră, cu Bălcescu pe ea, de 100 de lei, atunci când mă întorceam din permisie sau când plecam la facultate.
Sunt atât de multe de spus despre mama…
Dacă ar mai fi trăit, nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi fost ieri pe Găgeni 88. Aşa… Nu mai sunt decât regrete, lacrimi amare şi inutile, parastasele ţinute de Lea şi molologurile de la mormântul din “Mihai Bravu”.
La mulţi ani, mamă…