Maşina de spălat

Zilele trecute, un coleg se plângea că-l dor mâinile. De la spălat i se trăgea! Săracul…

Şi, brusc, am făcut apologia maşinii de spălat şi ne-am rugat pentru odihna veşnică a celui care a invitat-o pe cea automată.

Nu m-am născut cu maşină de spălat în casă. Pe vremea aia nu existau de niciunele. Maşina de spălat era mama. La alţii poate era altfel, dar la noi aşa era. Îmi aduc aminte că ziua în care mama îşi programa să spele rufele nu era una tocmai fericită. În primul rând că atât treaba mică, cât şi treaba mare eram nevoiţi să le rezolvăm prin vecini sau prin curte!

În ziua de spălat rufe, micuţa noastră baie era ocupată. Pe sobă sau, mai târziu, pe aragaz fierbea o oală mare, un cazan, cu albiturile. Alea de le dăm acum la 60-90 de grade. Cada de la baie era locul în care erau limpezite, pe rând, rufele, iar în ceea ce mai rămăsese din baie se spăla. În lighean, în copaie.

După câţiva ani au apărut primele maşini de spălat. Albalux se numeau. Albalux 9 şi Albalux 10 au fost, parcă, printre primele modele. Totul se rezuma la o cuvă, în care se găsea o elice acţionată de un motor electric şi un furtun care făcea evacuarea. Avea bine înţeles şi capac!

Asta era maşina de spălat din anii ’70! Ţin minte că atunci când mama a adus acasă prima ei maşină de spălat a venit în vizită tot blocul pentru a admira MINUNEA! “Ce caşto! O maşină de spălat!”, se mirau camarazii mei de joacă. Chiar şi aşa, ziua de spălat era una de coşmar. Maşina înlocuise cât de cât frecatul. Tot mama era baza!

Din când în când, cureaua de transmisie se rupea. Era făcută din cauciuc. Mama, inventivă, îşi sacrifica un ciorap şi îl punea în loc de curea, iar Albalux mergea trăznet.

Au apărut apoi Albalux cu încălzire. Avea nenorocita o rezistenţă electrică sub cuvă, iar aceasta încălzea apa.

Cu rufele mergeam apoi în curte, dacă era vară, sau în uscătorie, dacă era iarnă. Ca să storci rufele era nevoie de doi oameni, care le roteau în sens opus. Nu era musai ca ambii să fie forţoşi. Era de ajuns unul.

A apărut apoi maşina cu storcător. Era deja prea mult!

Însă, încă din anii ’80, la Cugir începuseră se fie fabricate primele maşini româneşti de spălat automate. Astea erau, într-adevăr, minuni! Ca şi televizorul  color, şi maşinile automate erau considerate articole de lux. Nu oricine îşi permitea aşa ceva. Erau scumpe, foarte scumpe. Diamant şi Automatic parcă se numeau. Automatic era mai simplă. Un Automatic avea şi doamna Anişoara ca zestre când am cunoscut-o.

Ţin minte când am văzut prima maşină de spălat automată, la cineva în Bucureşti, persoană importantă, am stat o oră în fund lângă ea şi am privit-o ca prostul.

De altfel, şi după ce m-am mutat cu doamna Anişoara mi-am păstrat acest obicei multă vreme. Nu ştiu, dar mă fermeca acea mişcare tâmpită a tamburului. Plus că mă liniştea. Sună ca dracul, dar chiar asta făceam. Fumam şi mă uitam la ea cum spală rufe. Şi gândurile îmi fugeau departe. Zgomotul acela uniform era ca un tors de pisică. La stoarcere era mai nasol. Mă trezeam cu ea în mijlocul bucătăriei. Pentru că, am uitat să vă spun, maşinile de spălat au devenit ulterior mobilier de bucătărie!

Când stăteam singur, în “Romancierilor”, păţeam, ca şi colegul meu. Îmi făceam mâinile praf. Descoperisem însă “Nufărul”, de care bucureştenii beneficiaseră şi înainte de 1989. Nu am auzit de un asemenea serviciu la noi, în Ploieşti, pe vremea lui Ceauşescu.

Ţin minte cum spălam jeansii, cu peria şi cu săpun de casă. Şi frecam, şi frecam…

Apropo de săpun de casă. Fetele au văzut unul la Dan Iordache la Poieni şi un altul la sora mea, Lea, în Militari. “Tati, ce e ăsta?”, au întrebat ele. Şi le-am povestit cum stătea treaba pe vremuri, când în comerţul socialist nu exista decât un tip de detergent de rufe, “Dero”, fabricat la Ploieşti. Iar săpunul de casă, ca şi soda caustică, erau folosite pe scară largă.

Acum, când te duci în supermarket, descoperi zeci de mărci de detergent. Şi să mă ia naiba dacă nu sunt toate la fel. S-ar putea totuşi să mă înșel. Pe vremuri nu existau nici balsam de rufe, nici, cum îi spune, Vanish, ăla de scoate petele (le scoate pe dracu’) şi nici alte tâmpenii pe care românul aruncă o căruţă de bani în fiecare lună.

O să povestesc într-un alt post cum se făcea săpunul de casă!

Cam asta a fost divagaţia mea având ca temă “Apologia maşinii de spălat automate”.