A scris o pagină importantă din istoria echipei de fotbal Petrolul Ploiești, o istorie în care și-a câștigat definitiv un loc. A fost unul dintre cei mai fanatici petroliști din câți am cunoscut în această viață. Și am cunoscut câteva zeci de mii. Vreo 15.000 doar, așa, dintr-o dată, la o întâlnire pe vechiul Stadion „23 August” într-o zi de 21 iunie 1995. Petrolul, cu o echipă formată aproape exclusiv din prahoveni, cucerea Cupa României, primul trofeu al galben-albaștrilor după o pauză de aproape trei decenii.
Ca jucător a prins câteva meciuri la Petrolul. Nu a putut mai mult, deși nu a fost un fotbalist rău. Și-a desăvârșit însă dragostea pentru echipa de suflet devenind unul dintre conducătorii ei. Ar fi făcut pentru Petrolul orice. Nu exagerez, atenție, orice. E greu de imaginat în condițiile de azi. Dragostea noastră comună a reprezentat principalul motivul pentru care l-am ales să-mi fie naș de cununie. El, tatăl meu, dar și alții m-au făcut să iubesc Petrolul așa cum nu am crezut vreodată că o pot face.
A fost despărțit cu brutalitate de Petrolul, la puțin timp după succesul din Cupa României de care vorbeam, și a suferit pentru asta.
A râs, a plâns, a murit și a înviat pentru Petrolul. Acum a murit iarăși și nu va mai învia… Din păcate…
A murit Mihai Cristache. Avea 78 de ani și jumătate…
PS: Nea Mihai, vreau să îmi cer iertare pentru faptul că în ultimii ani am stat departe de d-stră. Nu mi-a fost ușor. Dar, pur și simplu, mi-a fost rușine să vă privesc în ochi. Ce să vă spun? Că nu am reușit în viață?
Acum aș fi avut cu ce să mă laud, dar nu mai am cui să-i spun. Drum lin, Nașule!
Scuze pentru pozele „furate” de pe net.