Am văzut Munich. Un film cutremurător. Un film care aduce în actualitate crimele săvârşite în timpul Olimpiadei de la Munchen, din 1972, atunci când un grup de terorişti arabi a ucis mai mulţi membri ai delegaţiei Israelului. Ceea ce s-a întâmplat la Munchen nu reprezintă însă decât un episod al unui film care nu se va sfârşi niciodată. Un film care se derulează în ultima jumătate de secol parcă în reluare. Doar personajele se schimbă, pentru că actorii mor de fiecare dată la filmări.
Crescut într-o familie cu frică de Dumnezei şi de lege, mi-a fost greu să înţeleg mult timp acest conflict, care mocneşte de peste 2.000 de ani, dar care a luat amploare în ultimele decenii. Sau mai bine zis să-l accept. L-am acceptat însă ca pe o boală a unei omeniri ori la prima vedere incapabilă să-şi rezolve conflictele, ori deloc interesată să aibă linişte în anumite zone.
Stăteam cu ani în urmă de vorbă cu unchiul Abdu despre problema evreiască. Sau arabă, depinde din ce unghi priveşti. Abdulatif era un sirian de treabă, soţul mătuşii Violeta, sora mamei. A murit, din păcate, acum şase ani, într-un stupid accident de circulaţie. Absolvent al IPG din Ploieşti la sfârşitul anilor ’70, perioadă în care a cunoscut-o pe mătuşa şi apoi s-a căsătorit cu ea, Abdu devenise, cu câţiva ani înainte să moară, profesor universitar în Libia, la Tripoli. Am avut o relaţie specială cu el. Obiectiv până la un anumit punct, el mi-a povestit toată istoria Orientului Mijlociu. Din cele mai vechi timpuri, până azi. Şi mi-a dezvăluit o grămadă de obiceiuri arabe, de întâmplări şi de poveşti nescrise, fără de care nu poţi judeca un popor. Tocmai de aceea cred că sunt cât de cât în temă atunci când, uneori, mai ales cu bunul meu prieten Christian, mai discut despre problemele din această zonă a lumii.
M-am îndepărtat de subiect. Am derapat rău! Nu doream să spun prea multe.
Vroiam doar să-mi exprim dezamăgirea în legătură cu toate aceste conflicte care macină naţiuni, distrug destine şi vise, anulează identităţi, ucid culturi. Şi toate în numele Domnului. Asta se întâmplă în Israel, în teritoriile arabe ocupate, în Liban, în Cisiordania, în Gaza, în Cecenia, în Afganistan, în Africa, s-a întâmplat în fosta Iugoslavie.
Stau uneori şi mă întreb cum ar fi arătat lumea fără aceste conflicte, multe dintre ele susţinute, alimentate, cu bună ştiinţă. Probabil că am fi fost mai mulţi. Şi poate mai săraci, dar măcar nu ne-am fi hrănit cu nefericirea altora.