Onesti, decembrie 1999. “Domn general, ma scuzati, nu pot sa va dau tricoul. L-am promis”. Mutu a venit spre mine si mi l-a intins. “Ia-l, frate! E murdar de var de la cazatura aia. Ia uite ce am si pe pulpa. M-a ars nenorocitul ala de var”. A fost ultimul meci al lui Adrian Mutu in tricoul lui FC Arges. Un tricou pe care inca il mai am. E undeva in sifonier, alaturi de un altul de antrenament. Tot al lui Mutu. Plus un sort, amarit.
Ma lipisem de FC Arges. Era una dintre echipele de care raspundeam inca de prin ’97. Si ce echipa avea Argesul. Cu Stanciu, Mogosanu, Cornel Cristescu, Vasile Popa, Nastase, Balasa, Sorin Radu, Sica Birdes, cu Jean Barbu. Mergeam cu ei si la meciurile amicale. Plecam din Bucuresti cu masina lui Cornel Cristescu. Cind ma vedeau nea Silviu Dumitrescu sau nea Gicu Dobrin, ma intrebau: “Bai, omule. N-ai stare?” Asa l-am cunoscut pe Mutu. Era cel mai mic, dar avea tupeu cit toata echipa. “Ba, daca nu te astimperi, ti-o iei”, ii striga enervat Sica Birdes lui Mutu atunci cind acesta sarea calul. Si Sica i-a tras-o intr-o zi.
Stiam ca va ajunge mare. Uneori ma intreb ce s-ar fi intimplat daca Mutu ar fi fost un fotbalist profesionist in adevaratul sens al cuvintului. Probabil ca astazi ar fi fost pe lista lui Florentino Perez, la Real.
Mutu si-a batut insa joc de talentul sau. “Adisor, te rog, fa-mi rost de numarul gagicii care a aparut la voi azi pe prima pagina”. Era deja la Dinamo. Evenimentul zilei avea in acea perioada cite o tipa sumar imbracata chiar pe pagina I. Atragea. Un fel de fata de la pagina 5. Nu vedeam nimic rau in a-l ajuta sa-si satisfaca astfel de mofturi. Uneori ii faceam rost de telefonul fetii, alteori nu.
Mutu s-a inconjurat de prieteni falsi. Care i-au cintat in struna, fara sa-i spuna unde a gresit si cind sa se opreasca din derapajele din ce in ce mai dese. Baiatul acela care il refuza pe “generalul” Constantin Stroe la Onesti a disparut de mult. A plecat, luindu-i cu el si pe Lobont, si pe Chivu, si pe multi altii care si-au irosit talentul si calitatile orbiti de banii cistigati atit de usor la prima vedere, dar totusi cu atitea sacrificii.
“Ce ma bucur ca i-au tras-o lui Mutu”, auzeam azi prin redactie. Nu am putut impartasi aceeasi bucurie cu cea a contestatarilor de ocazie ai lui Mutu. Mi-am amintit insa de baiatul ala cu tupeu, pe care Sica Birdes sau Jean Barbu il altoiau si il puneau la respect doar din dorinta de a nu-l lasa sa treaca peste treptele unei educatii numai de fotbalisti stiuta si care acum, poate, i-ar fi prins bine.
Sfatuit prost, Mutu a ajuns intr-o fundatura. Depinde insa numai de el sa iasa. Trecind, ca de altfel foarte multi fotbalisti, peste trepte vitale ale educatiei, Mutu nu va stii insa niciodata unde a gresit. Pentru asta ar trebui sa se intoarca in timp. Dar oameni ca el nu pleaca niodata in cautarea timpului pierdut.
Mutu n-a venit la inmormintarea lui Dobrin. Eu am stat patru zile linga Giscan, care de pe lumea cealalta m-a sfatuit sa ma las de fumat. Si m-am lasat, in timp ce stateam de vorba cu el intr-o noapte de octombrie. Doar noi doi. Eu in picioare, nebarbierit, lacrimind din cind in cind. El, stind intins in cosciugul ala scump, dar atit de inutil. L-am asteptat si pe Mutu. Tot Pitestiul l-a asteptat, dar el n-a mai venit.
Frumos, Adi!
Ai scris exact ceea ce trebuia. Avantajul nu e doar acela că ai trăit alături de personaje. Marele avantaj e că știi foarte bine să faci asta. Să scrii, adică. Spre plăcerea cititorului.
un episod cu mutu la dinamo, pe vremea in care antrenor era dinu. La o sedinta banala de antrenament, dinu le spunea: un-doi pana la poarta, ultimul incheie cu sut.
Mutu suteaza direct de la jumatatea terenului, gol. DInu il intreaba ce-i cu el, la care mutu raspunde: ”Mister, geniul meu mi-a spus sa trag la poarta”.