Nea Tomel

Nea Tomiţă, nea Tomel sau tataia Tom. A fost unul şi acelaşi. A fost unchiul meu. Fratele lui tata. Şi-a găsit să moară acum două săptămâni, taman când decolam spre Germania. Aşa că n-am putut merge la înmormântare. Iar asta mă apasă. Aşa, ca o greutate care nu vrea să fugă cu nici un chip. E prima oară când chiulesc de la o înmormântare în familie.

Nea Tomiţă nu avea decât 71 de ani. Asta e vârstă? Să fim serioşi. E adevărat, nea Tomel se cam săturase de viaţă. Nu mai ţinea cont de sfaturile nimănui. Îl certam mereu pentru că, la vârsta lui, nu ţinea niciun fel de regim. Mânca fără restricţii, ţuiculiţa era ţuiculiţă, şpriţul-şpriţ, cafeaua era şi ea nelipsită, de pufăit ţigări, pufăia fără încetare. Cât să reziste şi organismul lui? Ultima oară când l-am zărit, şi l-am certat bine-nţeles, a fost astă-vară, la înmormântarea ţaţei, sora cea mai mare a tatei. “Auzi, bă, nepoate. Tactu a ţinut regim? A ţinut. Buuuun. Mai fuma? Nuuuu. Buuuun. Le trăgea la măsea? Nuuu. Buuun. Şi ce a păţit? A murit ca un câine la 67 de ani. D’aia nu ţin, bă, nepoate, regim. Într-o zi tot trebuie să crăp. Măcar să o fac cu burta plină. Plină cu o haleală bună, cu un şpriţ, nu cu medicamente. Mai lăsaţi-mă în pace. Ce ştiţi voi?”, bombănea nea Tomel.

Nea Tomel a muncit toată viaţa ca să-şi crească cei patru copii. A muncit pe brânci. Se lăuda mereu cu copiii, dar şi cu nepoţii lui. “Bă, voi ştiţi cine e ăsta de semnează aici? De unde dracului să ştiţi, bă, proştilor. E nepotu’ meu, Adi Dobre. E la Bucureşti şi scrie, uite aici, la ziar. Şi mai şi comentează”, se fălea nea Tomel. Tot timpul a fost mândru de noi. După moartea tatei, mergeam des la el, la Pantazi, un sat amărât de pe Valea Teleajenului, care aparţine de Valea Călugărească. “E o onoare să vă avem printre noi. Vă mulţumim că vă faceţi timp să veniţi pe aici, maică”, spunea adeseori, cu umilinţă, tanti Tuţa, nevasta lui nea Tomel. Şi o credeam.E o femeie sinceră.

Nea Tomel şi tanti Tuţa ne povesteau întâmplări din copilăria noastră, petrecută acolo, la Pantazi. Şi ce se mai amuzau. Ne amuzam şi noi. Îmi amintesc şi eu multe întâmplări din copilărie, de la Pantazi. Cum mă trezeam cu noaptea în cap ca să merg cu vaca la islaz, cum am învăţat să merg pe bicicletă, cum prindeam ţipari pe Teleajen şi câte şi mai câte.

În ultimii ani, cam din 1998 încoace, de la moartea mamei, tot îngropăm. Părinţi, veri, unchi, mătuşi, prieteni. Am obosit. Cu fiecare înmormântare, cu fiecare parastas, cu fiecare pomenire, mă simt mai sărac. Mai trist. Mă uit însă în urmă, la fetele mele, la copiii fraţilor mei, ai verilor şi prietenilor şi îmi dau seama că avem o misiune de îndeplinit.

Nea Tomel mai avea de trăit, cu siguranţă. Dar până la urmă cred că a plecat liniştit, cu conştiinţa împăcată că a făcut pentru copiii lui tot ce i-a stat în putinţă.

PS: Era să uit un amănunt. Nea Tomel a fost un mare petrolist. Nici nu se putea altfel. Când erau tineri, el şi tata mergeau împreună la meciurile Petrolului. De prin anii ’80, a lăsat-o mai moale. Nu mai mergea la stadion, dar era la curent cu tot ce mişca la Petrolul. Vorbeam cu el despre Petrolul ore în şir. Cunoştea jucătorii, antrenorii, tot. Era nemaipomenit.