Citeam în presa post-decembristă, aia liberă, până să devin ziarist, asta înseamnă acum mai bine de 20 de ani, că aici, în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, ar fi de fapt țara aleasă de Dumnezeu ca Tărâm al Făgăduinței și că noi, românii, suntem de fapt poporul ales de Bărbos. La vrema aia n-am crezut o iotă.
Erau pe timpuri fel de fel de reviste în care diverși scriau fel de fel de tâmpenii. Iar lumea le dădea importanță. Ca și acum de altfel, doar că astăzi formatorii de opinie n-au nicio treabă cu jurnalismul, dar au carnet de partid și lucrează cu juma de normă în Servicii. Sau sunt pur și simplu proști, acționează la comandă, pentru un amărât de salariu.
Acum însă le dau crezare ălora care spuneau că noi, românii, suntem poporul ales și că România e Țara Făgăduinței. Nu mai am niciun dubiu. Cei 26 de ani scurși de la Revoluție mi-au adus aproape zilnic argumente în sprijinul acestei ipoteze. În ciuda prostiei și a unei toleranțe bolnave ce ne caracterizează pe cei mai mulți dintre noi, ăștia aleși, Dumnezeu are o grijă teribilă să ne scutească de catastrofele care lovesc din plin alte nații. Ăl de Sus ne mai muștruluiește din când în când cu câte un cutremur de care „ne râdem” apoi pe „feisbuc”, cu câte o inundație din care facem de asemenea subiect comic, cu câte un incendiu în care mor doar ăia care n-au absolvit încă Facultatea de Aleși. Pentru că e musai să ai studii superioare de șmecherie pentru a face parte din aceast popor ocrotit.
Faptul că nu învățăm nimic din tot ceea ce se întâmplă rău în jurul nostru, că ne iubim călăii mai ceva decât pe cei cu același ADN cu al nostru, că suntem schimbători, invidioși, ghiolbani, lipsiți de cel mai elementar bun-simț, că ne învățăm copiii să urască principii precum altruismul, voluntariatul, RESPECTUL, spunându-le că sunt idei comuniste, iar nouă nu ni se întâmplă nimic, toate astea m-au convins că, așa cum am zis și mai sus, noi, românii, suntem poporul ales, că România e Țara Făgăduinței.
Fac uneori diverse exerciții de imaginație. Am făcut și în dimineața asta, când, butonând telecomanda, am aflat că a luat foc clubul ăla de fițe, i-am și uitat numele. Cică nu a murit niciun om. Asta e bine, e un pas înainte după tragedia de acum mai bine de un an de la „Pionierul”. Ascult întrebările adresate de cei care se numesc ilegal jurnaliști, ascult relatările colegilor lor, la fel de „jurnaliști”, intervențiile în direct ale specialiștilor în incendii (avem, Doamne și din ăștia!), în catastrofe, a analiștilor de tot felul. Ce țară veselă avem, tati! Să mor io! Parcă și aud dialogurile de prin redacțiile de știri: „Mamă, ce bine a venit incendiul ăsta! N-aveam nicio știre în afară de învestirea lui Trump”.
Mă întorc la exercițiile de imaginație, toate plecând de la catastrofele care lovesc alte lumi. Și mă întreb ce ne-am face noi, ăștia, poporul ales, dacă ne-ar lovi Divinitatea cu vreun cutremur precum cel din Italia, cu inundații ca cele din alte zări, cu o secetă ca-n Sud-ul Europei vara, cu un incendiu de zece ori mai mare decât cel de la „Pionierul”, cu un accident de tren, cu cine știe ce alunecări de teren? Dar nouă nu ni se întâmplă asta, tati, că doar suntem poporul ales! Dar mai încerc un exercițiu de imaginație: dacă măcar una din nenorocirile astea ar lovi România asta a făgăduinței, ce s-ar întâmpla? Vă spun eu: Ne-ar lua dracu’, tati…
PS: La un post de știri pe care mai zăbovesc din când în când intră în direct un nene, cică specialist coordonator de securitate la incendiu. Mamă ce titulatură. Și omul, Horia Nicolescu îl cheamă, începe să vorbească. La început ascult, așa, cu scepticism. Omul spune însă niște chestii interesante. Încearcă să ducă discuția la cauze, nu la efecte. Îi tăvălește elegant pe pompieri, pe ISU, pe ăia de la Primărie, care dau avize de funcționare, pe Arafat, pe Raed nu pe Yasser. În câteva minute specialistul explică, dacă mai era cazul, că România e de la un capăt la altul o improvizație… Uită să spună însă că România e Țara Făgăduinței, că nouă nu ni se poate întâmpla nimic care să ne deștepte, să ne trezească din visare. Asta o spun eu. Se vede că omul știe ce vorbește și că deranjează prin ceea ce spune. La un moment dat, o voce din studioul știrilor se face auzită: „Mulțumim, ne oprim aici, revenim”. Și intră publicitate. Omul, adică specialistul coordonator de securitate la incendiu, „o luase pe arătură”.