Cineva, un prieten, mă certa zilele trecute: “N-ai mai scris de la Paşte. Aştepţi cumva Înălţarea, ca să te apuci din nou de scris pe blog?”. Uite că n-am aşteptat Înălţarea. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am apucat de scris. Dar despre ce să scriu? Despre ceea ce se întâmplă în aceste zile la Evenimentul zilei? Despre Oţelul, care a cucerit primul titlu din istorie? Despre ce?
Am preferat să tac. Mă simt, vorba lui Daniel Conţescu, ca un căcat. Tăcerea mea a fost, de fapt, o formă de autocenzură, care îmi aminteşte de perioada dinainte de 1989. Am ajuns să mă tem pentru un amărât de loc de muncă. Sunt hulit pentru faptul că am rămas în continuare la ziar, deşi viitorul nu sună bine. Şi ce să fac?
De ani buni privesc cum politicul distruge societatea românească. Politicul a intrat abrupt în viaţa noastră cotidiană. Până în cele mai ascunse cotloane.
Şi , din păcate, nu mai e nimic de făcut.
Când presa din România a început să intre în criză, să-şi piardă credibiliatate, am spus-o: oamenii ăştia, care au început să investească în presă, o vor distruge. Chiar şi fără voia lor. Şi au reuşit. Presa independentă a devenit una aservită politicului. S-au format găşti de jurnalişti, care au migrat ca ţiganii sau, ca să fiu ceva mai indulgent, ca păsările călătoare. Nu mai ai loc de pseudojurnalişti în presa din România. Şi-au înfiinţat propriu sindicat. Ca în Mafie. Ei scriu, ei comentează meciuri la TV, ei lucrează în condiţii incredibil de bune. Ei fac trotuarul pe Aleea Alexandru, la palatul lui Gigi, se agaţă de aripile şi de trenul de aterizare al avionului FRF.
Sunt obosit. Simt, uneori, că nu mai pot. Dar mă încăpăţânez să rămân treaz. Simt că, dacă închid ochii, pentru a trage un pui de somn, sunt mâncat. Îi spuneam astăzi redactorului nostru şef (de la Evz, se înţelege) că, dacă toată lumea ar fi ca mine, România ar fi ajuns un fel de Republica Federală a Germaniei. Sper să nu fi crezut că l-am luat la mishto.
Traversăm vremuri grele. Vremuri în care culegem ceea ce am cultivat, cu inconştienţă, după Revoluţie. Dar e păcat. E păcat că nu ne înţelegem, că ne furăm unul pe celălalt, că ne minţim, că nu ne respectăm
Aseară m-am făcut praf cu Cipic! Dar sunt bine. Doar un pic obosit. Week-end-ul trecut am fost la Galaţi, acolo unde am trăit un moment istoric, aşa cum am mai făcut-o în ultimii ani, cu CFR Cluj şi Unirea Urziceni.
Mă bucur pentru Marius Stan, dar mai ales pentru acei copii care nu înţelegeau ce se întâmplă cu ei.
Mă opresc aici. Nu mai pot! Sper să-mi revin… pe blog. Vă muţumesc şi vă iubesc.