Ana-Larisa şi Maria-Alexandra au început ieri şcoala, iar eu nu am fost lângă ele… Cu o zi înainte, le-am sunat. “Tati, îmi e frică… Nu ştiu de ce, dar îmi e frică”, mi-a zis Larisa. Nici nu mă aşteptam să zică altceva. După ce i-am transmis un mesaj de încurajare, Larisa s-a mai domolit. Alexandra, nicio problemă: “Tati, mă duc peste ei”.
Am aşteptat cu nerăbdare o oră civilizată în România pentru a-mi suna fetele. Erau bine. Larisa nu mai gândea negativ, Alexandra şi mai tare, iar doamna Anişoara m-a asigurat că totul e în regulă, că a văzut învăţătoarea. Iar când doamna Anişoara zice că totul e bine, atunci, sunt sigur, chiar e!
Acum, de dimineaţă aici în Noua Zeelandă, când m-am trezit, am avut surpriza să găsesc trei poze puse pe mail de doamna Anişoara. Cu fetele la şcoală. Sunt superbe!
De când am ajuns în Noua Zeelandă, mai mulţi prieteni mă sfătuiesc să nu mă mai întorc. Mărturisesc faptul că m-a bătut şi mă bate gândul ca, odată şi odată, până nu va fi prea târziu, să plec din România. În primul rând pentru viitorul copiiilor.
Sunt de câteva zile în Noua Zeealandă şi, sincer, nu m-a dat pe spate. Eu am o vorbă: “Dacă domnul Christian Clemens, bunul meu prieten, mi-ar da cămăruţa de la demisolul casei sale din Ennepetal, de lângă Dortmund, aş pleca ieri”.
Drumul până în Noua Zeelandă, recunosc, mi-a ucis din entuziasm. Mai ales în primele două zile, după ce am descoperit tristeţea din Invercargill, unul dintre cele mai sudice oraşe ale lumii. Poate şi vremea, aici e sfârşit de iarnă. Nu ştiu.
Ieri am vizitat Wellingtonul. E altceva. Împrejurimile, cu satele mici în care forfota e uriaşă pe lângă cea din Invercargill, sunt superbe.
Oamenii sunt incredibili: îţi zâmbesc în permanenţă, îţi sar în ajutor, ştiu de glumă. Totuşi nu ştiu cum ar fi să trăiesc aici. Prietenul lui Cipic, pe capul căruia stăm de câteva zile, m-a plimbat ieri dimineaţă prin livada lui. Doctor de profesie, el are câteva hectare de livadă. Mere, pere. Vinde fructele, face suc, vin, ţuică. Totul e natural la el, iar oamenii, mă refer aici la neo-zeealndezi, vin şi cumpără de la el, apreciindu-i munca. Iar toată activitatea lui se desfăşoară într-o transparenţă ieşită din comun.
E de ani buni aici şi spune că nu vrea să mai revină vreodată în România. Încerc să-i citesc gândurile, să mă pun în pielea lui. Nu e uşor însă. Îl studiez, aşa, ca să-mi dau seama dacă aş putea să am forţa lui. Nu sunt două degete la fel la o mână, dar doi oameni la fel!
E eliberat de stresul acela cotidian din România. Omul nu are nici măcar telefon mobil. “Ştie lumea de unde sa mă ia”, îmi spune el cu zâmbetul pe buze. Şi, într-adevăr, aici nu te bate nimeni la cap cu tâmpeniile cu care acasă, în România, eşti bombardat. Şi mă refer aici la comportamentul oamenilor, la circulaţia pe drumurile publice, la relaţia vânzător-client de exemplu, la reacţia autorităţilor vizavi de cetăţean, la televiziune, la ştiri, etc, etc.
Mulţi dintre cei care au părăsit România şi au venit aici au pornit-o de jos. Zilele trecute, la Invercargill, în cantonamentul naţionalei României, venise o familie stabilită de mulţi ani prin zonă, aşadar în insula de sud a Noii Zeelande. Oamenii, soţ şi soţie, îmi povesteau ce lucraseră acasă înainte de a emigra. Avuseseră posturi bine plătite, de conducere, dar au plecat în primul rând pentru copiii lor, care între timp s-au realizat. Poveştile pe care le aud aici din partea românilor sunt subiecte de roman. Sunt poveşti nescrise, pe care aş vrea să le iau cu mine acasă, atunci când mă voi întoarce. Să le afle şi alţii.