Am plecat spre Taupo, staţiune celebră aflată în centrul insulei de nord a Noii Zeelande, pe malul lacului cu acelaşi nume. E luni, 19 septembrie. Afară plouă. Şi ce vreme frumoasă a fost în ultimele două zile. Nu ne facem însă probleme. Nici ploaia şi nici vântul şi nici altceva nu ne poate opri din drum! Încercăm să profităm de orice zi, de orice oră, de orice minut. Cine ştie când vom mai reveni în Noua Zeelandă, o ţară pe care încep să o înţeleg. Calmul oamenilor ne-a molipsit, se pare. Mai ales pe Cipic. Toyota închiriată de la Wellington mănâncă asfaltul. Tocmai ce ne-am luat la revedere de la Lăcrămioara şi de la Remus. Ioana ne-a spus la revedere cu vreo oră mai devreme, când a plecat la şcoală.
Traversăm Otaki, centrul orăşelului. Parcă sunt într-un film. În stânga şi în dreapta şoselei sunt mici magazine, lipite unul de altul. Colo un sediu de bancă, mai încolo un fast-food. Imediat ce ieşim din Otaki, pe stânga o reclamă mare ne îmbie să vizităm “Casa Românească”. Deasupra flutură trei steaguri: al Canadei, al Noii Zeelande şi cel al României. E afacerea lui Drgoş, fratele lui Remus. În aceeşi curte are şi casa. Am trecut săptămâna trecută pe la el. Deşi se numeşte “Casa Românească”, pizza pare să fie specialitatea casei. Dragoş face şi pâine, şi zacuscă, şi brânză, toate după reţete româneşti. Populaţia kiwi, aşa cum li se spune neo-zeelandezilor, priveşte mai întâi cu scepticism bucatele româneşti. Oamenii gustă şi zâmbesc. După care mai cer. Sunt destui cei care vin să cumpere de la Dragoş o pâine.
Lăsăm în spate Otaki. Ne însoţesc nesfârşitele ferme, pe păşunile cărora mii de oi şi de vaci pasc liniştite. Nu le lipseşte iarba proapspătă nici măcar o zi pe an. Poate şi de aceea gustul cărnii de oaie e altul decât cel pe care îl ştim noi, românii.
Trecem e Sanson, apoi ajungem în Bulls. Acolo facem dreapta. În stânga drumul continuă spre Wanganui, pe coasta Mării Tasmaniei. Noi mergem spre centru, ca să vedem lacul format de una dintre cele mai mari erupţii vulcanice din ultimii 2.000 de ani.
Lăsăm în urmă şi Marton-ul, ajungem la Taihape şi mai apoi la Waiouru. Din acest moment, pe mâna stângă, admirăm Tongariro Naţional Park. Verdele dispare, “furat” parcă de o mână invizibilă. Apare un teren arid, acoperit pe alocuri de ierburi, iar vântul bate puternic. Zărim apoi în toată măreţia lui Vulcanul Ruapehu. E acoperit de zăpadă. Îmi ţin respiraţia pentru câteva momente. Fac poze. Una după alta. Cipic zice: “Hai să oprim, să-l vedem mai bine”. Vârful lui Ruapehu atinge 2.797 de metri. În aceeaşi rezervaţie mai sunt doi vulcani: Ngauruhoe, 2.287 metri, şi Tongariro, 1967. “Ăsta e anul meu de naştere”, îi zic lui Cipic, iar doctorul râde. Tongariro a erupt ultima oară în 1926. Ngauruhoe, în 1975. Aşa zice ghidul meu. Stau cu el între picioare. Schimb ochelarii cu o dexteritate de invidiat. Cu unii citesc, cu ceilalţi admir peisajul.
Am plecat de la Otaki pe ploaie. Am dat de soare pe la Bulls, pentru ca acum să dăm de ceaţă. Cipic zice că de fapt suntem în nori. Intrăm în Turangi. “Peste câteva minute trebuie să se vadă lacul”, zic. Şi, peste doar câţiva kilometri, din spatele unui autotren, pe care ne imposibil să-l depăşim, vedem lacul. E o mare în toată regula.
Păcat că e iarnă spre primăvară. Oricum totul arată ca în poveşti. Case construite chiar pe ţărm, pecari până la brâu în apă pescuind, un temerar călărind un sky-jet, lebede negre, sunt doar câteva ingrediente ale peisajului absolut extraordinar. Căutăm hotelul nostru. Cipic a făcut rezervare la “Hilton”. “Nu e bine? Am greşit?”, întreabă el zâmbind. Tac şi mă uit mut la tot ceea ce se derulează în jurul meu. Vorba aceluiaşi Cipic: “Adi, neam de neamul tău n-a ajuns aici, în Noua Zeelandă. Tu eşti nebun? Tu realizezi ce şmecherie am făcut?”. Se pare că nu realizez.
Ajungem în centru staţiunii şi parcăm. Apoi mergem la informaţii şi întrebăm de “Hilton”. O domnişoară scoate o hartă, ne arată “where we are” şi ne desenează traseul. Trebuie să ne întoarcem vreo doi kilometri.
Apucăm să ne aruncăm o privire prin magazinele de suveniruri. Constat că pot cumpăra cel puţin magneţii ceva mai ieftin decât din Wellington ori chiar din îndepărtatul Invercargill.
Ne cazăm, după care, în ciuda faptului că ne e foame, plecăm ca să mai apucăm să vedem ceva pe lumină. Ne uităm pe o hartă şi pornim spre Nord, cu lacul în stânga, pe cursul râului Waikato, spre Huka Falls.
Waikato e cel mai lung râu din Noua Zeelandă. La patru kilometri de Taupo, la Huka Falls, Waikato se rostogoleşte la vale cu o viteză impresionantă, într-o serie de mici cascade. Apa e incredibil de curată şi de albastră.
Zăbovim doar vreun sfert de oră, după care mergem mai departe. Ne oprim la Honey Hive, un muzeu al producătorilor de miere. Aici poţi găsi orice produs pe bază de miere. Am degustat vin de miere şi chiar whisky din miere! Unde e Dragoş, Dragoş Mateescu al nostru, de la Bucureşti, să vadă whisky din miere?!
Coborâm pe râu, dar nu mai ajungem la timp la Huka Prawn Park, acolo unde există o fermă de creveţi. Era închis. Alegem altă cale de întoarcere spre Taupo. Zăresc în ultimul moment un indicator: “Craters of the Moon”. Strig la Ciprian să oprească, după care întoarcem şi ne îndreptăm spre “Craters of the Moon”.
Parcăm, luăm bilete şi intrăm. Pe un traseu care durează aproximativ 45 de minute păşeşti printre vaporii de apă fierbinte care ies din crăpăturile pământului, ori printre cratere, unele mici, altele mari, care ascund izvoare clocotinde. “E ca la noi, la vulcanii noroioşi”, îmi zice Cipic. Tac. Îmi e ruine, n-am ajuns nici măcar o dată acolo.
După o oră petrecută printre aburii de la “Craters of the Moon”, ne întoarcem la Taupo şi tragem direct într-o cârciumă irlandeză, unde radem câte un whisky, mâncăm un ciolan de miel şi stingem cu o bere.
Apoi ne retragem la hotel.
Mâine, mergem spre Rotorua, în inima maorilor! Rotorua e cel mai important centru turistic al Noii Zeelande. Am citit foarte mult despre Rotorua. Abia aştept să ajungem.
////////////
Îmi simt picioarele umflate. Azi noapte, înainte de a pleca spre Taupo, mi s-a pus un cârcel la gamba stângă. Am crezut că mor. E de la zborul cu avionul. E incredibil cât am zburat în doar zece zile: Bucureşti – Istanbul – Dubai – Sydney – Chistchurch – Invercargill – Wellington – Invercargill – Wellington. Am făcut puţină mişcare, am mâncat, de cele mai multe ori la ore nepotrivite, am băut bere. Azi m-am cântărit. M-am speriat. Am promis că în zilele următoare mă voi înfometa. Nu se mai poate!
Îi descriam medicului echipei naţionale de rugby a României chinurile zborului cu avionul la clasa Economic pe distanţe lungi! Îi povesteam cum după patru-cinci ore de zbor, pe ruta Dubai – Sydney, nu îmi mai simţeam picioarele. Că mă duceam pe culoar şi mă puneam cu picioarele în sus, iar oamenii treceau peste mine, dar nimeni nu zicea nimic. A râs. M-a sfătuit să nu îmi fac masaj în astfel de situaţii şi mi-a explicat totodată ce se întâmplă în astfel de situaţii. M-a speriat, ca orice medic.
Apropo de medic. Azi, la “Honey Hive”, o vânzătoare bătrână ne-a întrebat cine suntem şi de unde venim. I-am spus că sunt jurnalist şi că Cipic e doctor. Când a auzit ce meserie are Cipic, a alergat după el şi-a suflecat pantalonul şi i-a arătat lui Cipic o iritaţie pe piele. După ce a ascultat-o în linişte, Cipic i-a spus: “Mamă, eu sunt ginecolog, nu te pot ajuta”. A râs femeia cinci minute fără să se oprească!