Noua Zeelandă. Ultima zi la Wellington

Am făcut ultimul grătar în Noua Zeelandă. Cipic a cumpărat ceafă şi cotlet de miel neo-zeelandez, se înţelege, şi file de somon. V-am făcut poftă? A fost o nebunie. Din toate punctele de vedere!
Deşi era trecut de 10 noaptea, am vorbit cu Dănuţ Dumbravă, vecinul meu din Sălăjan, care mâine, de fapt azi, va da piept cu celebrul Jonny Wilkinson. Am vorbit şi cu prietenul Romeo Gontineac. Nu ştiu care e raţionamentul, dar omul a schimbat toată echipa pentru meciul contra Angliei. Dacă ieşim şi de astă dată onorabil, Romeo merită statuie. Meciul cu Georgia nici nu mai contează. Ce bătăi au luat unii la Cupa asta Mondială, mamă, mamă!
Am dormit mai mult ca de obicei. Pe la 10.00 m-am apucat să-mi fac bagajul. “Lasă-l încolo de bagaj, hai cu mine să-ţi arăt ceva”, îmi zice Remus.
Am urcat în maşina lui, o Toyota veche, de familie, cu 7 locuri, dar care merge impecabil, şi am plecat pe valea râului Otaki. Apropo de Toyota. Cred că am mai scris aici, pe blog, viitoarea mea maşină va fi una japoneză. Am hotărât asta aici, în NZ.
“Ca turist n-ai să vezi aşa ceva vreodată cât ai căuta”, spune Remus. Mergem preţ de vreo jumătate de oră prin defileul râului Otaki. Absolut spectaculos. “Te duc într-un loc unde mergem noi vara la scăldat. Nu îl ştiu mulţi”, spune el. Drumul e impecabil. Am lăsat în spate casele, fermele, multe scoase la vânzare, şi ne afundăm în sălbăticie. Oprim într-o poiană, la nivelul apei, unde mai sunt parcate câteva maşini, dar nici ţipenie de om. Trecem râul Otaki la pas, peste un pod pietonal suspendat care îmi aminteşte de puntea de peste Teleajen, dintre Berceni şi Pantazi. O treceam mereu când mergeam la bunicii din parte tatei la Pantazi. Ce ne mai distram. La inundaţiile din 1975, apa a luat-o. Oamenii au reconstruit-o după ceva vreme.
“Aici venim noi la scăldat. Vezi acolo, unde face râul acel cot? Acolo s-a format un bazin cu o adâncime de vreo 3-4 metri, excelent pentru înot. Uite cascada aia şi piatra de sub ea. Vara te aşezi pe piatră, iar apa cade direct pe tine. Ştii cum e? Un vis”, îmi explică Remus. Mă uit, fac câteva poze şi visez şi eu!
Plecăm. “Hai să mâncăm o pizza la fratele meu, Dragoş”, spune Remus. Ajungem la “Casa Românească”, restaurantul lui Dragoş. Am mai vorbit despre el. De data asta i-am cunoscut şi soţia, şi fata cea mare. La “Casa Românească”, specialitatea casei e pizza! Făcută la cuptor cu lemne. Poţi mânca însă şi sarmale, şi zacuscă. “Oamenii de aici sunt destul de conservatori în privinţa mâncării. Nu renunţă uşor la ale lor şi nu gustă din tradiţiile altora decât foarte rar. E adevărat, le place cam to ce avem noi aici, dar rămân cu ale lor”, zice Dragoş. Soţia lui ne face o pizza. Dragoş are la vânzare şi pâine făcută de el la cuptorul cu lemne de care e atât de mândru. Face brânză, iaurt, vin!
Bem bere cumpărată de la un vecin, făcută tot în casă! E neagră şi aduce a Guiness. O să povestesc altădată despre Dragoş şi despre Remus. Merită mai multe rânduri.
Pe la 4.00 după amiază am plecat spre Wellington. Seara, de la ora 20.30, avea meci: Australia – SUA. Am văzut până acum Africa de Sud, Argentina, acum Australia, iar mâine seară, adică azi, voi vedea şi Noua Zeelandă. Adică toată forţa rugby-ului din emisfera sudică!
Am ajuns destul de devreme în Wellington. “Hai să vedem poate găsim magazinul ălora de la adidas deschis”, îmi zice Cipic. Am fost de câteva ori în Wellington şi parcă îl cunoaştem de o viaţă. Nici nu e greu. Găsim repede magazinul şi ne mirăm că e deschis. Restul magazinelor au închis de mult.
Apoi ne îndreptăm spre stadion. Atmosfera în oraş e una extraordinară. Suporteri australieni şi americani, acestora din urmă venindu-le în ajutor şi localnicii (care au boală pe australieni), fac un spectacol incredibil. Rar mi-a fost dat să văd atâta imaginaţie la nişte suporteri. Fani de toate vârstele se întrec în corecgrafii, costumaţii, repertorii.
E INCREDIBIL. Îmi dau lacrimile. Pe bune! Nu mă pot abţine. Ce înseamnă civilizaţia, bunul simţ, statutul de suporter, dragostea faţă de echipa favorită, respectul pentru adversar… De ce oare noi, românii, nu suntem în stare de aşa ceva?
În drum intrăm într-o cârciumă arhiplină. Bem o bere alături de fanii americani şi cei australieni. Ai impresia că eşti între prieteni. Toţi te salută, te întreabă ce faci, cum te simţi. O americancă dă noroc cu noi şi ne întreabă dacă nu cumva vrem să ne vopsească pe faţă. Are o cutiuţă cu vopsea roşie şi o alta cu vopsea albastră. E profesoară. În câteva minute îi desenează pe faţă unui tip din gaşcă steagul Americii!
Meciul a fost unul spectaculos, încheiat însă dramatic, cu o gravă accidentare a unui australian în chiar minutele de prelungire ale meciului!
Ne îndreptăm spre gară, care e la 500 de metri de stadion. Trenul spre Paraparaumu e plin. După o oră ajungem la destinaţie. Cipic se pune la un film , eu pe scris. Mâine dimineaţă, la 6.00, plecăm spre Wellington. La 9.00 avem avion spre Auckland, punctul final al călătoriei noastre la capătul lumii! Voi vi pe “Eden Park”, la Noua Zeelandă – Franţa! Voi fi pe stadionul unde s-a scris istorie şi pe arena pe care se vor disputa semifinalele şi finalele, cea mică şi cea mare, a actualei ediţii a Cupei Mondiale.
Aşadar, mă pregătesc de plecare. Sunt un pic trist, dar în acelaşi timp fericit că mă întorc acasă la fetele mele. Sunt la fel de fericit că am ajuns aici, că am putut să-mi îndeplinesc un vis şi să arăt multora cine sunt cu adevărat.
Azi, în drum spre Wellington, am vorbit cu fetele mele, cu toate trei. “Tati, când te întorci acasă? Îmi e dor de tine. Am întrebat-o şi pe mama câte zile mai sunt”, mi-a zis Alexandra, care mi-a povestit o muţime de lucruri legate de şcoală. “Tati, ştii ce fac eu seara după ce mamam ne închide lumina şi ne spune noapte bună? Aprind din nou lumina, mă duc la sertarul de la birou, iau agenda pe care mi-ai făcut-o cadou, o răsfoiesc şi mă gândesc la tine pentru că îmi e dor de tine”, zice şi Larisa. Ce să mai zic? M-au rupt în două.
Să mă ajute Dumnezeu să mă întorc acasă sănătos şi vă voi mai scrie pe acest blog poveşti de la capătul lumii. Am stat de vorbă cu un român care face ciocolată pentru armata neo-zeelandeză. Le-am ascultat păsul românilor din Wellington rămaşi fără preot. Voi scrie de ce nu am rămas în Noua Zeelandă. Asta ca să le răspund celor care m-a sfătuit să nu mă mai întorc. Şi nu au fost puţini!

2 thoughts on “Noua Zeelandă. Ultima zi la Wellington

  1. “Prăjiturile, de exemplu, se cheamă Nina, Didi, Fifi, Lili, nu şi Marghioala, Mercedesa, Filofteia sau Joiţica. În multe cazuri, precizările tehnologice sună ca dracu’: “Alina cu brânză”, “Gabriela cu frişcă”, “Manuela în foietaj”. Dar de ce face tradiţie o plăcintă “Mihaela cu miere şi nuci”, nu şi “Vasilica trasă în ciocolată”, iată un fapt care dă de gândit şi trimite cu gândul la un gen de discriminare neluat în seamă.” – Tudor Octavian, “Vasilica trasă în ciocolată”

    Domnule Adi Dobre,

    Dunarea este “Neagra”, atat la izvor cat si la varsare !? Oare , de ce? Dumneata ce spui?

Leave a Reply to marian Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *