Nu mai înţeleg nimic…

Era pe vremea când prezentam ştirile la TV Sport, Sport.ro cum îi zice acum. Prin 2003. Seara, în timp ce pregăteam ultimul jurnal, cel de la ora 22.00, apăreau câţiva oameni care începeau să facă curăţenie prin zonă. Printre ei, un băiat tânăr. Cred că avea 20 – 20 şi un pic pe vremea aia. Îi plăcea să se bage în seamă cu noi. Cum niciodată nu am suferit de grandomanie ori de vedetism, vorbeam adesea cu el. La un moment dat, din lipsă de oameni, puștiul a apărut la camera fixă din timpul jurnalului. Ţin minte, chiar mă amuzam pe chestia asta. Dar la un post al cărui proprietar era Silviu Prigoană, nu te mai mira nimic. La Prigoană, orice gunoier avea în plasă bastonul de mareşal.

Personajul meu a pus ceva mai târziu mâna pe o cameră. Asta după ce în prealabil a studiat-o căscând gura la cei care învăţaseră înaintea lui. Că de profesionalism nu se putea vorbi. Aşa a ajuns cameraman la TV Sport. Apoi drumurile noastre s-au separat. Îi ziceam Mercenarul. Aşa auzisem că îl strigau colegii de la produceţie. De fapt ăia îi ziceau Bercenarul, pentru că omul locuia în Berceni.

Ani în şir după debutul lui în meseria de cameraman, ne-am întâlnit pe la filmări. Mă saluta. La început cu respect, apoi doar aşa de complezenţă. Nu mai aveam multe în comun. Zilele trecute, cineva îmi zice că un cameraman de la RTV, bucata aia din Realitatea TV care n-a plecat cu Vântu, s-a sinucis. Măi, să fie, zic. Nu m-am lăsat prea mult impresionat, pentru că în ultima vreme auzisem de o mulţime de astfel de gesturi. Tocmai ce îşi pusese ştreangul de gât Gary Speed. Acum un an, Mădălina Manole, ploieşteancă de a mea, nu găsise altceva mai bun de făcut decât să bea Furadan, varianta oficială, deşi avea un copil de crescut. Fusese şi Robert Enke, am scris despre el chiar aici. Şi mai auzisem de câţiva.

Curiozitatea, care nu mă prea caracterizează, m-a împins totuși să aflu mai mult despre cameramanul de la RTV, cel care s-a sinucis. Am dat pe google şi am căutat ştirea, pe care am găsit-o într-un ziar de scandal. Era şi o poză. Abia atunci am văzut că cel care îşi pusese capăt zilelor aruncându-se de la etajul X al unui bloc din Drumul Taberei, era simpaticul meu gunoier din anii mei de ucenicie într-ale televiziunii. Am rămas mut. Nu avea 30 de ani.

Azi, când citeam ziarele, pe net, am văzut o poză mare a Mălinei Olinescu pe front-ul de la Adevărul. Mi-am dat seama că nu e de bine. Când un cântăreţ din vechea gardă apare, aşa, pe nepusă masă pe site-uri, când de ani buni daor piţipoancele fără voce sunt considerate mari artiste, e clar, nu e lucru curat. Mălina Olinescu, de 37 de ani, ce vârstă frumoasă, s-a aruncat de la etaj şi s-a făcut pilaf. Pentru ce? Nimeni, probabil, nu va afla vreodată.

Mâine am audienţă la Christian Clemens, prietenul meu. Bem un vin împreună. El era înainte omul cu care încercam să dau răspunsuri la toate tâmpeniile şi la toate enigmele care mă măcinau zi de zi. Am să încerc să-mi explic, împreună cu el, chestia asta cu sinuciderea.

N-am să o înţeleg, cred, niciodată. Sau, mă rog, nu prea curând. Explicaţia aia cu  “Ştii, a avut o depresie, o dezamăgire, nu a putut trece peste ea”, nu ţine. Păi, ca să mă rezum la mine, să nu vorbesc în numele altcuiva, ar fi trebuit să fac treaba asta de câteva ori până acum. Repet, nu ţine.

Am zis întotdeauna că ăştia de îşi pun capăt zilelor sunt şmecheri, au tupeu, curaj, chit că, tot după logica mea, ei regretă gestul, dar doar atunci când e deja prea târziu.

Da… Cam asta e. Nu mă puteam abţine. Cine nu a trecut prin clipe grele?  Dar să ajungi să… Nu, nu. Viaţa asta, aşa cum e ea, merită trăită. Nu avem dreptul să ne-o luăm. Îmi amintesc că, după moartea mamei, care a îndurat chinuri groaznice până şi-a dat sufletul, tata spune ceva de genul: “Eu de cât să mă chinui aşa cum a făcut-o maica-ta, mai bine mă omor”. Dar nu a făcut-o, deşi a avut un sfârşit tras parcă la indigo. Şi Isus putea să-şi ia zilele, dar a refuzat până şi ajutorul lui Dumnezeu. Cei care au îndurat ororile din puşcăriile comuniste nu puteau să-şi ia, la un moment dat, viaţa? Puteau, dar au îndurat, pentru că nu aveau dreptul să-şi curme suferinţele apelând la suicid.

E mult de vorbit pe marginea unui asemenea subiect. Mă opresc aici. Să văd la ce concluzie ajung mâine seară, cu Christian.