– Nea Adi, unde te duci, tată?!
– La Craiova, la inaugurare. Își făcură oltenii stadion, tati! Abia aștept să-l văd. Vezi că mâncare pentru Laika ai pe masa aia de pe terasă. Și, să te uiți la televizor. E la televizor inaugurarea.
– Păi, și dacă e la televizor, de ce naiba bați drumul până acolo?!
E prima zi în ultimul an când televizorul din bucătăria vecinului Bogdan, din Ferentari, nu e pe RTV. E, nu știu cum dracu’, cine-l dăduse, pe muzică. Kiss TV, parcă, dacă există așa ceva.
Mă întorceam de la Craiova fix cu trei ani în urmă, de la ultimul meci pe „Centralul” din Bănie. Vechiul stadion al Craiovei era leat cu mine. „Decrețel”, producție 1967! Își terminase treaba pe lumea asta, așa cum, la un moment dat, ne-o terminăm toți, oameni și stadioane, lucruri și oameni, alte ființe și oameni.
„Centralul” craiovean, botezat între timp „Ion Oblemenco”, găzduise în aproape jumătate de secol multe. Meciuri memorabile, spectacole, concerte, blaturi, de toate și pentru toți. Fusese zeci de ani singurul loc în care oltenii mai găseau un moment de bucurie sau, paradoxal, de o tristețe d-aia de-ți rupe inima-n două, dar nu te omoară, ci te chinuie frumos, așa cum doar pasiunea dusă la extrem, dragostea nebună, dezinteresată, poate face atâtea ravagii de care să nu îți pese la final, când decizi să o iei de la capăt, pe același drum al Golgotei, pe același model al lui Sisif.
La ultimul meci lumea nu a venit pentru meciul în sine, ci pentru a-și lua adio de la minunea din anii 60, ajunsă acum la apus. Oamenii nu lipsesc de la înmormântări. Vin și săracii, că nu e cu dar. Am văzut atunci oameni stând pe scări, ca în vremurile bune pe toate stadioanele din România, oameni cu fețele lipite de gardul de sârmă ce împrejmuia arena și copii cocoțați te miri pe unde, doar pentru a fi martori la „Ultimul bal pe bătrânul Cetral”, așa am scris atunci, mânat de un imens regret că în anii 80, când Craiova fotbalistică ajunsese la apogeu, nu am putut fi prezent la niciunul din acele meciuri. Că, asta-i viața. Și tot atunci, la ultimul meci, aș fi făcut pariu, tocmai eu, care nu le am cu pariurile, că Noul „Central” nu va fi gata în următorii 10 ani. Aș fi pierdut, dar nu mi-ar fi părut rău.
La primul meci pe Noul „Central” lumea nu a venit pentru meciul în sine, ci pentru a asista la botezul unei arene la care niciun oltean nu a visat vreodată. Și cu speranța că odată cu renașterea „Centralului” va renaște cu adevărat și Universitatea Craiova, că ei, oltenii, vor trăi din nou sau în premieră clipele de altădată, sentimentele moștenite prin genetica pasiunii.
Acum șase ani și ceva, nu cu mult, se inaugura Noul “23 August”, “Arena Națională”, adică. A doua zi urma să plec în Noua Zeelandă, de unde, jur, nu îmi pare rău că m-am întors. Am plâns când am văzut că după atâția ani România avea un stadion adevărat. Nici nu mai conta cu câte sacrificii a fost finalizat.
Aseară am fost prezent pe Noul “Central” din Craiova, sau “Ion Oblemenco”, unde m-au încercat aceleași sentimente ca în urmă cu șase ani și mai bine.
Eram obligat să vin la Craiova, chit că mulți nu înțeleg de ce mă chinui să bifez în continuare evenimente istorice. Mă obligă viața, tati. Sunt fericit și mândru că m-am aflat alături de întreaga Oltenie în aceste clipe!
Stadioanele mor, ca și oamenii.Vin altele, vin alții, în locul lor, al nostru. Rămân însă amintirile, tati. Și bucuriile. Și suferințele alea care ne fac mai buni. Sau ar trebui să ne facă mai buni.
foto: facebook Universitatea Craiova