Ora de sport. Ieri şi azi. Drumul de la tabloul «tovarăşului» la «after-school»

(Text apărut în “Sport Junior”, publicaţie exclusiv print, ce se distribuie lunar împreună cu Evenimentul zilei)

O şcoală din Bucureşti. Ora 8.00! Copiii din clasa a II-a A sunt gata de ora de sport! „Aliniaţi-vă la linia albastră! Toţi! Alexandru, mai repede”, se aude vocea gravă a profesorului de sport.
„Domnu’ profesor! Ştiţi, eu sunt răcit. Nu pot face sport azi”, i se adresează dascălului un puşti mai rotofei. Alţi doi se scuză invocând motive specifice vârstei. Cei trei se retrag pe o băncuţă, la margine, şi încing o discuţie aprinsă pe tema unor jocuri de calculator.
Urmează încălzirea. O alergare uşoară, exerciţii lejere. Fluierul profesorului răsună în sala în care au oră alte două clase, una de a IIIa şi o alta de „zero”. Ultimii, încă adormiţi, e abia 8.00, sunt lăsaţi la program liber!

„Tovarăşul” ne privea de pe perete
Cei din clasa a II-a A trec la fel de fel de jocuri. Profesorul le aduce un set de conuri de plastic, aşa cum vezi la încălzirea dinaintea meciurilor că folosesc fotbaliştii adevăraţi. N-am mai asistat la o oră de sport din liceu de vreo 30 de ani! Cât de mult s-a schimbat ora de sport! Înainte de ’90, erau colegi care fugeau de ora de sport! Veneau cu scutiri, în care cel mai des se invoca astmul. Nu i-am înţeles niciodată pe părinţii care încurajează chiulul, chiar şi legal, de la ora de sport.
Ca şi acum, n-aveam mai mult de două ore pe săptămână. Condiţiile erau însă altele. Vara mai mergea, pentru că ieşeam afară, pe terenul de zgură. Iarna însă ne-o petreceam într-un soi de sală de clasă din care lipseau băncile, dulapurile şi catedra. Până şi tabolul „Tovarăşului” era pe perete. Cum ne privea el, din cui, pe noi, pionierii, alergând!

„Proful” vorbeşte doar cu aprobare
Ora de sport s-a încheiat. Am făcut câteva fotografii şi amân discuţia cu profesorul pentru a doua zi. E prea ocupat azi. Copiii salută şi o rup la fugă spre clasă. Îi aşteaptă matematica, româna. Astea-s baza! Mă înfiinţez a doua zi la sala de sport. Profesorul se scuză: „Ştiţi, n-am voie să vorbesc cu presa decât cu aprobare de la minister”. Rămân cu gura căscată. „Ştiţi, nu era vorba decât de o discuţie banală, despre ora de sport”, zic. Rămâne ferm!
Pe vremea noastră, profesorii n-aveau nevoie de aprobare de la minister ca să discute cu cineva. Şi nici noi, copiii, de vreo aprobare să facem sport.

Ghiozdane în loc de barele porţilor
Lipsa unei săli de sport pe măsura dorinţei noastre de a face mişcare o compensam în drumul spre casă, când încingeam câte o miuţă cu ghiozdanele pe post de porţi. Pe vremuri, orele de sport reprezentau oportunităţi pentru antrenorii cluburilor şcolare şi sportive de a face selecţie. Aceştia veneau, se uitau, se consultau cu profesorul de educaţie fizică, după care, la sfârşitul orei, veneau şi ne întrebau: „Nu ţi-ar plăcea să faci cutare sport?”.
Acum, antrenorii nu mai umblă prin şcoli. Aşteaptă să vină copiii la ei. Iar copiii? Copiii ori nu mai au timp din cauza temelor date cu generozitate de învăţători preocupaţi mai mult de „after-school”, ori de calculatorul de pe biroul din cameră.