“Michele, ai ceva în week-end”, îl întreb pe bunul meu prieten Mihai, “Dumnezeul” Academiei Pam Pam, în timp ce mă uit să văd dacă mai avem sifon. “Mai e, tati”, strigă Sorin Breazu la mine. Descopăr sifonul ascuns sub masă. S-a ascuns singur!
“Am un botez, 40 de persoane. Dacă vrei să vezi cum merge treaba, să bagi ceva pe blog, să mai bifezi o experienţă, te aştept”, îmi răspunde Mihai. “Am un meci de Premier League, de la 17.00. Dacă mă mai primeşti după ora 20.00, când ajung în zonă, vin”, îi zic lui Mihai. Primesc încuviinţarea.
Când Mihai, patronul Academiei Pam Pam, are de organizat o masă în week-end, pe noi, academicienii, ne cuprinde tristeţea. Ne bucurăm pentru Mihai, că mai strânge bani de chirie, dar noi, restul, rămânem orfani… Pentru câteva ore!
Arsenal a bătut la Newcastle, aşa cum era de aşteptat. A fost greu însă, trupa lui Arsène Wenger suferind teribil după pauză. Echipa asta, Arsenal adică, mi-a intrat la inimă încă din vremurile defunctului “Sport 1”, când, săptămânal, timp de câţiva ani, aveam un magazin “Arsenal TV”. Iar la câte am citit despre Arsène Wenger, n-am cum să nu îl iubesc pe alsacian. Îl iubesc, e puţin spus, pur şi simplu îl divinizez! Mai ales că am dat mâna cu el în două rânduri, ultima dată anul trecut la Lisabona.
Pornesc spre Pam Pam. Cobor la “Sălăjan”, aşa, din nostalgie. Mă uit la blocul în care am locuit preţ de aproape un deceniu. E blocul unde “s-au născut” fetele lui tata.
Pe colţ, în intersecţie, pe partea cu piaţa, îşi face veacul o florăreasă, Monica, cu care m-am împrietenit imediat după ce m-am mutat în zonă. N-am cum s-o ocolesc, aşa că stau de vorbă cu ea. Ţiganca află, la trei ani distanţă de la evenimente, că nu mai stau “la statuie”. Ascultă şi motivul. Îşi face cruce neîntrerupt, în timp ce îi povestesc pe scurt cum am supravieţuit ultimilor trei ani! Are ochii în lacrimi. O asigur că sunt mai mult decât bine. “Sunt fericit”, îi spun la despărţire. Monica mea nu mă crede însă. “Boierule, ce e viaţa asta”, spune ea, şi îmi face cu mâna. Nu ştiu de ce nu i-am povestit până acum, deşi trec aproape zilnic pe lângă prăvălia ei…
Ajung, în sfârşit, la Academie, unde petrecerea e în toi. E sărbătorită venirea pe lume a unui băieţel, Andrei Leonard se numeşte.
Intru, dau “bună seara” şi mă ascund instantaneu în spatele barului. Mesenii, oameni cuminţi, sunt deja în aşteptarea tortului. Pentru eveniment, Mihai a angajat un ospătar profesionist! Pufosu’, chelnerul meu preferat, şi al lui Sorin Breazu, a fost dat afară ieri, după o neînţelegere cu patronul. Nu mai e cale de întoarcere. Aşa am înţeles.
Pablo, prietenul nostru din cartier, membru vechi al Academiei, e şef de sală în seara asta. La bucătărie trebăluiesc mama şi fina lui Mihai. Nea Niculaie, tatăl lui Mihai, e supervizorul întregului eveniment.
Ajungând târziu, aproape de spartul târgului şi de momentul trist pentru meseni, darul (!), nu prea am multe de făcut. Adun pahare, strâng farfurii. Încerc să mă fac util. “Mănânci nişte sarmale? Sunt de belea”, îmi zice nea Niculaie. “Tati, matale ştii bine, eu nu cer, dar nici nu refuz”, răspund.
Tanti Aurica, mama lui Mihai, e una dintre cele mai bune bucătărese pe care le-am întâlnit în lunga mea deja existenţă. E prima femeie din lume care m-a determinat să măcânc de post! Inclusiv colivă. La parastasul de acum o lună, despre care am scris.
Ospătarul angajat de Mihai aleargă de parcă e Aaron Ramsey! Are, cred, peste 10 kilometri alergaţi, ca băieţii ăia din Premier League. Se plânge că unii dintre meseni sunt, citez, “figuranţi”! Le zâmbeşte, dar îi înjură printre dinţi. Îmi spune că în ultimii 24 de ani a servit la masă toate personalităţile care au călcat pe pământul României. “Doar pe François Mitterrand l-am ratat”, punctează omul meu. “Cum aşa?”, zic. “L-am ratat, pur şi simplu”.
Nu cred o iotă din ce-mi îndrugă, dar îl admir pentru travaliul şi pentru risipa de efort. Vorbesc aidoma unui comentator! Pablo simte admiraţia mea pentru chelner şi ţine să mă informeze: “Tati, dacă nu eram eu, ne mâncau câinii! De azi de la prânz ţin pe umeri 40 de persoane! Crezi că e uşor? Păi, eu îl ghidonez pe om”, zice Pablo, care ştie de la bun început că bagă în ele, dar îi place să facă atmosferă.
Pablo e un băiat minunat, care îşi creşte singur copilul. E unicul membru al Academiei Pam Pam căruia lăutarii i-au cântat la budă! Şi asta pentru că, într-o noapte, la o petrecere de pomină, Pablo a adormit pe WC!!!
Explicaţie foto: Eu şi Pablo!
DJ-ul angajat de organizatori nu mai face faţă. Mesenii vin ciorchine la el şi-l asaltează cu dedicaţii: “Salam”, “Zorba Grecul”, “Dan Spătaru”, “Adrian Copilu’ Minune”, “Goran Bregović”. Asta ca să înţelegeţi exact cât de eterogen e publicul de la Pam Pam! Din seara asta, fireşte.
“Gata, tortul”, strigă ospătarul. Ăla de nu l-a servit pe Mitterrand! Tortul zace într-un frigider ale cărui funcţii au fost anulate de mesenii ce şi-au pus la încărcat telefoanele scoţând totul din priză. Inclusiv “router”-ul! “Naşule, d’aia nu merge, bre, net-ul?”, întreabă Florin, finul lui Mihai, venit la Academie pentru a-şi recupera soţia, care, aşa cum vă spuneam, a dat o mână importantă de ajutor la succesul din această seară.
Florin e prietenul meu. E ultimul prieten pe care mi l-am făcut pe lumea asta. E şofer. A crescut în ochii mei după ce l-am văzut lipit de TV uitându-se pe “National Geographic”, iar altădată ascultând cu interes “Taraf de Haidouks”!
E super-excitat de când Mihai şi-a cumpărat “TIR”! Cum e singurul om cu permis auto corespunzător, Florin e un om important în cadrul Academiei. Chiar dacă e, repet, şofer. “Florine, câţi ani ai?”, îl întreb, aşa, ca să fac dialog. “39”, vine răspunsul. “Când faci 40?”, insist, ştiind, de exemplu, că Mihai, naşul lui şi al tuturor, face 30 pe 13 iunie. “Peste doi ani”, vine răspunsul sec al lui Florin. Pieptul de pui adus de nea Niculaie îmi rămâne în gât şi mă tăvălesc pe jos de râs. La fel şi restul staff-ului din seara asta. “Băi, Florine, cum vine asta? Cum adică ai 39 şi faci 40 peste doi ani?”, întreabă Pablo, care nu mai aşteaptă însă răspunsul!
Explicaţie foto: Alături de finul Florin
Mesenii cer la greu cafele. Şi whiski! “Să mor dacă am mai văzut oameni să bea atâta whiski”, constată Pablo, “şeful de sală”! Oamenii sunt, o spun pentru a doua oară, şi mă refer la meseni, civilizaţi. O rup din când în când pe manele, dar, în rest, sunt ok!
Tatăl proaspătului botezat e lac de apă, dar nu îşi dă sacoul jos de pe el. Are cămaşă neagră şi papion idem! Adică, tot negru! Ce combinaţie! La tăierea tortului, din care nu gust pe motiv că nu îmi plac dulciurile (dar am înţeles de la apropiaţi că a fost reuşit!), părinţii celui sărbătorit sunt felicitaţi de toţi cei prezenţi.
Mă apucă nostalgia şi îmi amintesc de botezul fetelor mele, sărbătorit la “Mircea Măcelaru”, undeva pe lângă Piaţa 1 Mai, într-o locaţie superbă, dar nu cu acelaşi spirit ca cel al Pam Pam-ului.
Sincer, nu mă omor cu munca la botezul ăsta. Nici nu prea am ce face. Repet, încerc să mă fac util. Mă fac util povestind şi ţinându-i în priză, în ceea ce priveşte moralul, pe cei din staff!
DJ-ul îşi strânge sculele plictisit. E semn că petrecerea s-a spart. Cei mai mulţi dintre invitaţi au plecat. Pentru a menţine atmosfera, Mihai sparge baloanele aflate din belşug pe gresia de la Pam Pam.
Toată lumea e obosită. Strângem tot, spălăm farfuriile (nu noi, ci cele două femei aflate în staff – mama lui Mihai şi soţia lui Florin – “drive-rul”!), ducem gunoiul. De plecare, am pus “Taraf de Haidouks”, prima generaţie, aia cu Niculaie “Culai” Neacşu, Dumitru Baicu – Cacurică, Gheorghe Anghel – Caliu, Gheorghe Fălcaru – Fluierici, Paul Guiclea – Pasalan şi ceilalţi.
Cei rămaşi în cârciumă ascultă fascinaţi. Eu sunt cel mai vrăjit de acordurile ţiganilor, dintre care mulţi nici măcar nu mai sunt pe lumea asta.
“Tati, oamenii au plecat mulţumiţi?”, îl întreb pe Mihai. “Cu lacrimi în ochi şi cu banii luaţi”, glumeşte patronul Academiei.
Plec spre Mexic. De fapt, până la “Răsărit de Soare” mă duce Mihai. De acolo, până la bloc, mai am 30 de metri. Poate 40. Cine ştie? N-am numărat niciodată.
Primesc un sms. E de la Bebe Rusanovschi, prietenul meu din copilărie. “Mergem mâine dimineaţă la cimitir?”, mă întreabă el. Mama lui şi părinţii mei sunt înmormântaţi în acelaşi cimitir, “Mihai Bravu” din Ploieşti. Şi, de ani buni, merg alături de Bebe aproape săptămânal la Ploieşti, la cimitir. Are maşină, eu n-am. Am fost şi de 1 martie şi de 8 martie. D’aia nu prea scriu eu despre datele astea. D’aia nu prea ofer mărţişoare şi flori. În zilele astea, de aproape două decenii, îmi duc toate sentimentele la nenorocitul ăla de cimitir aflat, ce coincidenţă, aproape de stadionul “Petrolul”!
“Tati, vin de la un botez. Nu ştiu dacă mă trezesc mâine prea devreme”, îi răspund la sms lui Bebe. “Ce botez”, mă întreabă el. Îi răspund destul de prompt: “Un botez, tati. Că asta e viaţa. Unii se nasc, alţii mor”.