Am ajuns aseară acasă conform ritualului. Adică prinzând ultimul metrou (în care de această dată am călătorit alături de fanii Rapidului ce se întorceau din Giuleşti – habar n-aveam de rezultatul meciului cu Viitorul), apoi un “335” rătăcit, de şoferul căruia m-am rugat la capăt de linie, la “Barajul Dunării”, să mă lase în drum, la graniţa Mexicului cu Civilizaţia (care o fi aia?!).
Şi, tot conform ritualului, am deschis laptopul şi am navigat. Lumea asta virtuală mă fascinează. Nu ştiu de ce. Îmi place uşurinţa dedublării individului posesor al unui cont nu neapărat de “feisbuc”!
Mă rog!
Am adormit uitându-mă la un film rusesc, ales ca remediu la lecturarea ştirii conform căreia antrenor principal al echipei de fotbal Oţelul Galaţi a fost numit eternul Flocea.
De când în Mexic agentul termic a dispărut, nopţile sunt mai umane. Nu mai sunt nevoit să suport variaţiile de temperatură ce apăreau ca urmare a deschiderii ferestrei, ori a butonării robinetului de calorifer. Acum, temperatura e constantă în Mexic. E frig, dar măcar, repet, temperatura e constantă.
M-am trezit destul de devreme, făcându-mi planuri pentru ziua de azi. Ce să fac mai repede? În miezul dilemei sună telefonul.
“Să trăiţi! Domn director, te aştept la Academie, la Pam Pam, să bem o cafea. Mă pregătesc de un parastas, dar mai am două – trei ore până când îmi vin oamenii”, se aude de la celălalt capăt al firului vocea inconfundabilă a lui Mihai.
Mihai Pena e patronul de la Pam Pam, un băiat de toată isprava.
Sincer îmi era dor de Mihai, care a fost plecat câteva zile prin Ardeal, să-şi cumpere un camion! Vrea să intre în lumea TIR-iştilor! A găsit un “cap de tractor”, parcă aşa se zice, pe la Alba Iulia, şi s-a întors abia azi-noapte acasă.
Îi las de mâncare lui Tommy şi pornesc spre Pam Pam. Ca să ajung la Academie trebuie doar să traversez parcarea Auchan-ului.
Mă bate un gând, să-i cer voie lui Mihai să stau la Pam Pam şi să particip, ajutându-l normal, pe durata parastasului anunţat pentru orele prânzului. Să văd şi eu cum e un parastas trăit altfel.
Sincer, sunt sătul de înmormântări şi parastase. Ţin minte, acum câţiva ani, după o perioadă în care ne conduseserăm la groapă părinţii, bunicii, alte câteva rude şi prieteni buni, îi spuneam soră-mii, Lea: “Am putea deschide o firmă de consultanţă în înmormântări şi parastase”!
Ştiţi cum e chestia asta cu înmormântările şi cu parastasele, o spun din nou, cele la care te implici sentimental? Totul devine, cu timpul, obişnuinţă. Nu îţi convine, dar accepţi orice înmormântare, orice parastas (astea-s mai multe decât înmormântările!), ca făcând parte din cotidian.
N-am văzut în viaţa mea două înmormântări identice sau două parastase la fel. De fiecare dată apare cineva care sparge monotonia. De cele mai multe ori persoana e o rudă mai în vârstă a defunctului.
Am luat-o pe arătură! Despre ce voiam să scriu şi unde am ajuns!
Mihai, prietenul nostru de la Pam Pam, nu mai ştie numărul parastaselor la care a participat. Şi asta pentu că unul dintre punctele forte ale Academiei Pam Pam îl reprezintă găzduirea unor astfel de evenimente. Dacă s-ar acorda Oascarul pentru organizarea de parastase, Mihai al meu l-ar lua an de an.
Şi azi, de exemplu, ca în multe alte dăţi, Michele, cum l-a poreclit pe Mihai prietenul Sorin Breazu, nici măcar nu ştia în memoria cui se organizează praznicul, dar s-a achitat de sarcini perfect! E rutină!
Stăm şi bem o cafea, în timp ce în bucătăria cârciumii fierb sarmalele făcute azi-noapte de mama lui Mihai. Tot femeia, o bucătăreasă desăvârşită, a făcut fasolea bătută, orezul, salata de vinete, cea orientală, că doar e post.
Mesele erau aranjate la sosirea mea, aşa că, la sfatul lui Mihai, nu îmi rămâne deocamdată (dacă tot m-am oferit să ajut!) decât să pun vinul în carafe şi apa minerală pe mese.
Bem cafea şi ne distrăm pe seama finului lui Mihai, un personaj aparte, care se bucură ca un copil că va fi şoferul TIR-ului cumpărat de la Alba Iulia. Vorbeşte întruna. Şi înfulecă din mâncarea pregătită pentru parastas motivând că trebuie să o guste cineva. Unde naiba bagă atâta mâncare, nu ştiu!
“Mihai, pentru cine e parastasul?”, întreb. “De unde să ştiu? Am pe listă 40 de persoane, dar n-am primit amănunte”, vine răspunsul.
Apare o femeie îmbrăcată în negru de sus până jos. Lasă trei casolete uriaşe, după care pleacă. “A venit tortul”, îmi şopteşte Mihai. E coliva mortului, din care finul lui Mihai începe, fireşte, să mănânce. “Trebuie să văd dacă e bună. Nu putem da la oameni orice”, se justifică omul printre înghiţituri.
N-am mâncat în viaţa mea colivă! Ştiu, pare de necrezut, dar n-am mâncat. Mânat de curiozitate, gust. Nu e rea.
“Mamă, au fiert sarmalele, că vin oamenii la parastas?”, întreabă Mihai. Primeşte un răspuns care nu-l satisface pe patronul celei mai simpatice cârciumi din Calea Lactee. Mesenii însă întârzie, dând astfel răgaz sarmalelor să fiarbă.
Tăiem pâinea, după care Mihai o aşează în coşuri cu o meticulozitate incredibilă. “Tati, nici la Capşa nu vezi aşa ceva”, spune Mihai pe cel mai serios ton. “Trebuie să fim impecabili”.
Puţin după ora 14.00 sosesc “invitaţii”! Media de vârstă e undeva la vreo 75 de ani! Am impresia că în faţa localului au avut staţie autobuzele ce străbat cartierul la intervale de timp diferite. Adică traseele “311” şi “101”!
Toţi se reped spre toalete. Preotul, băiat de cartier, vine direct spre bar, în spatele căruia mă refugiasem în momentul în care am văzut armata de pensionari.
“Să trăiţi, băieţi! Cum mai merge treaba? Prost? Asta e… Ce să-i facem? Vreau şi eu un Campari orange şi, de mâncare, nişte cartofi prăjiţi”, ne ia el tare. “Părinte”, mă bag eu în seamă, “să radem şi nişte brânză peste cartofi?”. Preotul face ochii mari şi zice: “Eşti nebun? Suntem în post, mă vede lumea”. Şi eu care eram pregătit să-l întreb dacă nu vrea şi nişte mici sau o ceafă de porc.
De la preot aflăm, în sfârşit, că pomana e în memoria unui fost miliţian, care şi-a dat obştescul sfârşit la vârsta de 85 de ani. “A mâncat ceva pensie mortul”, comentează părintele, în timp ce bea din Campari-ul orange. Ne asigură însă că omul, adică mortul, a fost ofiţer superior şi că nu era băiat rău. “Îl ştiam de vreo 15 ani”, îşi argumentează faţa bisericească cele spuse mai devreme!
“Aveţi tămâie, că oamenii ăştia nu au adus”, ni se plânge preotul. Mihai trimite după tâmâie la piaţă. “O tabletă să fie”, precizează preotul.
Mihai şi-a intrat în pâine. Vorbeşte cu femeia care a venit mai devreme cu “tortul” pe marginea organizării parastasului. Cred că e fiica defunctului.
Preotul dă startul partidei! Aprinde într-o lingură tableta de tămâie, nu înainte de a intona “Veşnica Pomenire”.
“Tati, parcă suntem la un meci de fotbal! Cum ai comenta LIVE ceea ce vezi?”, mă şicanează Mihai. “Păi, tocmai ce s-a cântat Imnul Ligii Campionilor. Tatonăm cu un aperitiv şi apoi trecem la atac direct cu sarmalele”, îi răspund. “Jucătorii? Cam obosiţi! Ce zici?”, continuă el. Într-adevăr, aşa cum am mai zis, media de vârstă a celor aflaţi la praznic e undeva la 75 de ani. “Avem şi un junior”, îi şoptesc lui Mihai, mutându-mi privirea pe o fată de vreo 25 de ani, probabil nepoata mortului.
Ne apucăm de treabă. Farfuriile cu mâncare zboară spre mese. Oamenii sunt atât de înfometaţi încât, jur, nu se aude nimic. E o linişte ciudată. “Parcă suntem la parastas”, îi zic lui Mihai. Doar vocea finului lui Mihai se mai aude din când în când. Omul vorbeşte la telefon căutând plăcuţe de frâne şi alte consumabile pentru TIR-ul abia cumpărat!
La un moment dat, în liniştea de catedrală, din dreapta mea se aude o bubuitură. Toată lumea tresare şi se uită ciudat. “E spiritul celui decedat”, par să spună cei mai mulţi. Dezleg imediat însă misterul! Îmi amintesc de faptul că tableta de tămâie folosită de preot ceva mai devreme fusese aşezată de Mihai, deşi era încă aprinsă, într-o scrumieră! Acum, scrumiera zăcea pe bar spartă în două! Şi fumega! Tableta de tămâie!
Cu ceva la “ghiozdan” şi după ce câţiva dintre ei au făcut abstracţie de medicamentaţia cea de toate zilele şi au ras o ţuică sau un şpriţ, mesenii se mai destind. Se aud primele dialoguri. Aducem înapoi la bucătărie farfuriile, unele goale, altele neatinse. Ne pregătim de sarmale. Spălăm farfuriile, ne asigurăm că oamenii au tot ce le trebuie.
“Tati, pun o muzică? Prea e atmosfera, nu ştiu cum să zic, de parastas”, îl tachinez pe Mihai! “Pune ce vrei”, vine răspunsul!
Primii musafiri se ridică şi pornesc spre casele lor. “Ce oameni de bun simţ! Ce repede se tirează”, comentează Mihai. Avem parte şi de o reclamaţie, venită din partea unei doamne, care din cele patru sarmale ce i-au fost repartizate în farfurie n-a mâncat decât una: “mai trebuiau fierte”!
Mihai, cu calmul său englezesc, îi explică, aducând argumente irefutabile, că sarmalele sunt fierte suficient. Nu cred că a convins-o însă.
Învăţ rapid să fac cafea la o “sculă” uriaşă, la un espressor adică, în valoare, dacă e să dau crezare vorbelor lui Mihai, de vreo 2.000 de euro. N-aş da pe el însă nici 20 de euro!
Organizatorii evenimentului, adică cei din familia defunctului, sunt ultimii care pleacă, nu înainte de a se asigura că au adunat tot de pe mese!
Par mulţumiţi de cum a decurs parastasul.
Eu unul sunt mulţumit! Am mai bifat un eveniment ca participant direct!
Ne apucăm de strâns. Sunt de spălat peste 40 de farfurii şi peste 80 de pahare. Plus tacâmuri. Strângem mesele, măturăm şi rearanjăm Pam Pam-ul aşa cum îl ştim!
Urmează să vină academicienii!
PS: Iniţial, am dat un alt titlu! “Parastasul la români”, ăsta era. M-aş fi îndepărtat însă prea mult de subiect. Am să scriu însă odată despre această temă, “Parastasul la români”.