Plec la Euro

Peste trei zile voi pleca la Euro. Este primul meu turneu final. La fel ca al generatiei “apa plata cu lamiie”. Unii dintre ei l-au prins si pe ala din 2000, dar calificarea nu a reprezentat performanta lor. A fost meritul “generatiei de aur”. Cintecul de lebada al “generatiei de aur”. Marturisesc faptul ca ideea plecarii nu-mi genereaza entuziasmul pe care l-as fi avut probabil in anii trecuti. Sa fiu sincer, nu stiu daca in anii trecuti dorul de duca la un turneu final ar fi fost mai mare ca acum. Si asta pentru simplul motiv ca n-am trait sentimentul de a pleca la vreun Euro sau la vreun Mondial. Nu mai conteaza motivele. Acum stau si sufar de scenarita! “Esti stresat”, mi-ar spune nevasta. Recunosc, sunt putin stresat. Sau putin mai mult. Motive? Fara numar, ca banii dati de fotbalistii tricolori manelistilor la diverse chelmeze. Am incercat intr-o noapte sa astern pe hirtie toti factorii de stres cu privire la debutul meu la un turneu final. Am consumat toate pixurile si creioanele librariilor din Salajan si productia de hirtie a fabricii Letea Bacau pe o luna. Asa mi-a aparut in vis. Eu nu am de unde sa stiu ca a fost si adevarat. M-a mintit visul, mint si eu. Prietenul Christian Clemens mi-a zis sa fiu atent cum conduc prin Elvetia, pentru ca acolo sunt cei mai ai dracului politisti din Europa. “Sa nu incerci sa dai spaga, ca te aresteaza”, m-a avertizat Christian. Asa voi face. Adica nu voi incerca sa dau spaga rutierilor elvetieni. Sa vad insa pe unde voi scoate eu camasa atunci cind radarele politistilor elvetieni vor surprinde cu mult peste limita legala gindurile mele? Am sa le spun pe sleau ca le erau adresate fetitelor mele, Ana-Larisa si Maria-Alexandra. Si am sa le povestesc cum loveste Alexandra mingea cu ambele picioare si cum degajeaza la nici 4 ani. Si le voi spune ca daca vor indrazni sa-mi amendeaza gindurile, cind Alexandra va fi o vedeta internationala in fotbalul feminin, nu-i voi baga in seama. Ei, adica politistii care imi vor amenda gindurile, au sa-i ceara autografe, iar eu am sa-i spun Alexandrei, asa cum le zice Piturca tricolorilor cind ii vad stind de vorba cu unii dintre ziaristri, cei “apolitici”: “Nu ii baga, tati, in seama. Sunt niste tarani”. Cred ca putin stres vine si din regretul ca unul dintre baietii care altadata ma considera fratele lui mai mare, nu ma mai baga acum in seama. As fi vrut sa impart cu el stresul primului meu turneu final, asa cum imparteam o bucata de pateu in aspic pe un trotuar nenorocit din Drumul Tabrerei noaptea, acum opt ani. Despre baiatul care isi incepea ziua sunindu-ma pe mobilul ala cit o caramida, Philips Fiz, si o incheia asisderea, unii spun ca e milionar in dolari. N-am de unde sa stiu, pe cuvint. Am asistat, pot spune chiar am contribuit, la urcusul lui, dar nu i-am numarat niciodata banii. Si el merge acum la Euro. Pentru el nu e primul. Sau poate e primul mai serios. As fi vrut sa impart cu el stresul primului meu turneu final. Asa cum si l-a impartit si el pe-al lui cu mine acum citiva ani. Si mai tin minte ca, in egoismul sau, in noaptea dinaintea plecarii, si-a impartit stresul cu o naveta de bere. Doar el.